Era 24 iunie 2008. Catedrala din Iași răsuna de strigătul „Prezent”. 21 de voci, 21 de inimi înflăcărate! Era sunetul entuziasmului și al disponibilității de a sluji. Eram 21 de diaconi, candidați la sfânta Preoție, care așteptam cu emoții, dar plini de fericire, să fim „sfințiți”. Ce puternic este și astăzi ecoul acelor „Vreau!”… „Vreau!”… „Vreau cu ajutorul lui Dumnezeu”… Printre noi era și Andrei. Era „mezinul” grupului nostru. Acum a plecat primul dintre noi spre casa Tatălui. Plecarea lui confirmă cumva cuvântul Domnului și ne spune: cei din urmă care au văzut lumina zilei vor fi cei dintâi care vor vedea lumina Paradisului, care-l vor vedea pe Cristos, Lumina lumii.
Când am aflat că a murit Andrei, într-o clipă mi-au trecut zeci de imagini din toate locurile minunate prin care am fost împreună și sfintele Sacramente celebrate și concelebrate. Momente pline de har și de frumos! Andrei a fost o binecuvântare pentru cei care l-au cunoscut.
Dar mi-am amintit și de suferința lui. Sau poate că nu atât de suferința lui, cât mai ales mi-am amintit de demnitatea și seninătatea cu care și-a purtat Crucea. Un adevărat exemplu de seninătate, de lumină! A trăit atât de bine ceea ce ne spunea atunci, în ziua hirotonirii, la predică, Preasfințitul Aurel Percă: „Doresc să fiți adevărate icoane, adevărate imagini ale lui Cristos în trăirea preoției voastre: oricine va veni în contact cu voi, oricine vă va vedea celebrând sfânta Liturghie, oricine vă va vedea rugându-vă, dezlegând la scaunul de Spovadă sau în orice altă împrejurare, să poată spune: aici este o oglindire a feței lui Cristos, o icoană a Domnului, este ceva din adevărul lui, din curajul său, din blândețea sa; este ca și cum ar fi însuși Cristos, și de fapt trebuie să fie așa, de vreme ce despre preot se spune că este „un alt Cristos”. Pentru Andrei „orice altă împrejurare” a fost suferința: acolo, suferind cu seninătate și demnitate, era imaginea lui Cristos.
În felul lui de a-și purta crucea a fost ca Isus Cristos: și-a purtat crucea cu demnitate. Ca Isus! L-am văzut în acești ultimi ani convins de vocația sa: preot și jertfă. A fost o icoană a Domnului, o oglindire a feței lui Cristos. A fost prezența lui Cristos în mijlocul comunității sale.
Andrei, amintește-ți de noi, colegii tăi, și mijlocește-ne harul de a ne purta cu demnitate crucea. Fă ca viața noastră și trăirea preoției noastre să fie după chipul lui Cristos: să fim icoana lui Cristos pentru frații noștri!
Dumnezeu să te răsplătească, Andrei, cu fericirea veșnică pentru tot binele făcut, pentru toată suferința îndurată și pentru exemplul pe care ni l-ai dăruit! Meriți toată lumina cerului pentru că mereu te-am văzut luminos. Să ne revedem fericiți în lumina Paradisului alături de Cristos, marele preot!
Odihna cea veșnică dă-i-o lui, Doamne, și lumina cea fără de sfârșit să-i strălucească lui. Să se odihnească în pace! Prin mila lui Dumnezeu. Amin.
Tulburătoare este această pagină a Scripturii, aceste cuvinte adresate de Dumnezeu unui părinte, unui tată: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-mi-l acolo ca ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi arăta eu!” (Gen 22,2)… Sărmanul Abraham! Cât de mult își dorise un copil, un moștenitor… Tânjise după el și-l primise! Era binecuvântarea vieții sale, era mângâierea bătrâneților sale! Era totul! Însă acum?! Acum Dumnezeu are alte planuri! Iar el, om al credinței, „s-a trezit dis-de-dimineață… și a plecat” să împlineasă ceea ce i-a cerut Domnul (cfr. Gen 22,3). Dis-de-dimineață! Nu a ezitat!
Cât de apăsătoare trebuie să fi fost călătoria alături de Isaac. Ultimul drum! Mergea să-l jertfească pe singurul său fiu, pe fiul pe care-l iubea ca pe lumina ochilor. Crudă imagine, dureroasă tăcere, apăsător drum! Isaac își purta lemnele, singur, așa cum mai târziu Cristos avea să poarte lemnul, crucea pe care a fost jertfit (Gen 22,6; In 19,17). Isaac rupe din când în când tăcerea. Abraham abia își controlează lacrimile și tremuratul vocii: cum să-i spună? Ce să-i spună? Cum să-i explice? Inima sa plânge, o simte sângerând în exces, aproape crapă de durere. Isaac continuă: „Tată, unde este animalul de jertfă?” (Gen 22,7). Sărmanul Abraham abia reușește să spună: „Ah, fiul meu, Dumnezeu va avea grijă de mielul pentru arderea de tot! Da, fiul meu, Dumnezeu va avea grijă”. Și l-a strâns puternic la pieptul său, apoi s-a îndepărtat, s-a ascuns după o stâncă, să poate plânge fără să fie auzit de Isaac, întocmai ca Agar, care nu voia să audă plânsul sfâșietor al propriul copil ce părea sortit morții (cfr. Gen 22,8; 21, 14-19).
Nu, Abraham nu era disperat, el credea că Dumnezeu rânduiește totul spre binele celor care îl iubesc pe el! El credea! El credea cu toată ființa sa că Dumnezeu va avea grijă! Dar inima sa era zdrobită de durere pentru Isaac: cum să-i explice? Cum să-l facă să înțeleagă iubirea lui Dumnezeu? Cum să-l ajute să-l iubească pe acest Dumnezeu care are mereu grijă de mielul său de jertfă? Ce apăsătoare tăcere pe drumul spre altar, spre jertfă. Iar întrebările, gingășia și nevinovăția lui Isaac făcea ca totul să fie din ce în ce mai apăsător!
În cartea Timore e tremore, Soren Kierkegaard descrie zbuciumul lui Abraham, încercarea lui de a-l face pe copil să înțeleagă și să accepte voința Dumnezeului cel adevărat și veșnic bun. Era voința lui Dumnezeu ca Isaac să fie jertfit. Însă Isaac nu înțelege: îmbrățișează genunchii tatălui său, imploră milă! Cu fața la pământ, îi cere să fie cruțat: e atât de tânăr și în el tatăl își pusese atât de multe și frumoase speranțe. Era fiul său! Unicul său fiu! Implora milă, salvare…
Abraham, deși avea inima frântă de durere, era hotărât să împlinească voința lui Dumnezeu. Așa că înainta, făcându-se că nu mai aude implorările fiului. Isaac nu înțelegea cum Dumnezeu poate fi atât de crud: implora cruțarea vieții, milă! Insita! Era revoltat. Căuta chipul tatălui său pentru a primi explicații, pentru a primi iubirea salvatoare.
Însă când Abraham s-a întors spre el, l-a privit pe Isaac cu mânie, cu sălbăticie. Nu mai era nimic patern în privirea, în chipul lui Abraham: fața sa era înfricoșătoare, privirea sa era sălbatică. L-a prins cu putere pe Isaac și l-a trântit la pământ, țipându-i: „Prostule! Tu chiar crezi că eu sunt tatăl tău? Sunt un idolatru! Crezi tu că aceasta a fost cu adevărat o poruncă de la Dumnezeu? Nu, este capriciul meu, moftul meu, toanele mele”. Atunci sărmanul Isaac, șocat de aceste cuvinte, a tresărit și a început să strige plin de neliniște, de disperare: „Dumnezeul cerului ai milă de mine, Dumnezeul lui Abraham ai milă de mine! Dacă eu nu am un tată pe pământ, fii tu tatăl meu”. Aceasta în timp ce Abraham șoptea în inima sa: „Dumnezeul cerului, este mai bine să mă creadă pe mine un monstru, decât să-și piardă credința în tine”.
Abraham! Omul credinței și al dragostei de Dumnezeu: nu ar fi vrut pentru nimic în lume ca cineva să nu mai creadă în Dumnezeu din pricina sa! Abraham este omul care voia cu orice preț să salveze imaginea lui Dumnezeu, un Dumnezeu pe care încă nu-l cunoscuse pe deplin, un Dumnezeu pe care încă nu-l înțelegea. Dar un Dumnezeu pe care îl iubea și în care credea cu toată ființa sa! Și această credință l-a salvat și pe el și pe fiul său, Isaac!
Cât de bine înțelegem acest fragment din Cartea Genezei și credința lui Abraham, dacă plecăm de la definiția credinței primită de la autorul sacru prin Scrisoarea către evrei. În lumina acestei învățături despre credință și speranță înțelegem gestul lui Abraham, nebunia credinței sale, curajul de a spera împotriva oricărei speranțe: „Credința este garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd… Prin credință, Abraham l-a adus ca jertfă pe Isaac, atunci când a fost pus la încercare; și era să-l jertfească pe singurul născut, el care primise cu bucurie promisiunile, căruia i se spusese: În Isaac va fi numită descendența ta. El credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morții, de aceea l-a redobândit ca semn” (Evr 11,1.17-19).
Da, Abraham credea cu adevărat că „Dumnezeu are grijă”, că „Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morții”. Credea! A sperat împotriva oricărei speranțe! Iată mărturia Apostolului în Scrisoarea către romani: „Abraham… este părintele nostru, al tuturor, după cum este scris: Te-am pus părinte al multor neamuri, înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt. Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri, după cum i se spusese: Așa va fi descendența ta. Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – și nici la sânul neroditor al Sarei, n-a șovăit cu neîncredere, ci, în fața promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credință dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (Rom 4,16-21).
În lumina acestor două texte din Noul testament înțelegem nu atât gestul lui Abraham, cât mai ales credința sa! Noi ce avem în comun cu această credință „a părintelui nostru, Abraham”? Ce suntem gata să jertfim pentru Domnul? Ce suntem gata să facem ca să părem mai degrabă noi nebunii în ochii lumii, să părem noi monștri, decât să fie acuzat Dumnezeu de rău, de nedreptate? Până unde merge încrederea noastră în Dumnezeu?
De fapt, despre încredere/credință sunt toate lecturile acestei duminici din Postul mare. Mai mult, despre credință este întreaga sfântă Scriptură: „Acestea au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui” (In 20,31).
Să avem viață și să fim salvați așa cum a fost salvat Isaac! Să avem viață și să credem chiar și atunci când suntem foarte umiliți, înjosiți, călcați în picioare, pe marginea prăpastiei. Să avem viață și să împlinim toate voturile făcute Domnului (cfr. Ps 114-115(116),10 şi 15.16-17.18-19).
Să avem viață, căci tocmai pentru viața noastră „Dumnezeu nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi”. Noi știm și credem că „Isus Cristos, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi”. Intervine ca să avem viață, viața veșnică. Așdar, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? De cine/ce ne vom teme?
Cum de cine?! De moarte! De suferință! De umiliri! Cât de mult ne înspăimântă crucea și calvarul! Nu vrem să știm de ele, nu vrem să facă parte din viața noastră. Strigăm cu Petru: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” (Mt 16,22). Să ne ferească Dumnezeu… Însă el nu ne ferește, pentru că planurile sale sunt diferite, pentru că noi nu ne gândim la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor (Mt 16,23).
Dumnezeu nu ne ferește, ci ne pregătește, ne educă inima și viața, sufletul și trupul. Ne învață cum să înfruntăm momentele de încercare, cum să credem, cum să sperăm chiar și atunci când suntem în fața crucii. El ne ia cu sine pe munte și ne arată strălucirea sa, puterea sa. El ne ajută să înțelegem esențialul: Crucea nu este prilej de scandal, ci este instrumentul mântuirii noastre. Dumnezeu ne invită să privim la Cristos și să înțelegem ceea ce contează cu adevărat: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7). Aici este totul! Aici este toată explicația, toată legea și toți profeții: Ascultă-l și fă ce vrei! Iubește-l și fă ce vrei! Slujește-l și fă ce vrei!
Ascultă-l pentru că în el Tatăl își găsește toată plăcerea (cfr. Lc 3,22) Ascultă-l, adică iubește-l și slujește-l pentru că zi de zi „intervine pentru tine” (Rom 8,34)! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei înțelege planurile sale! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și nu te vei teme de sacrificii, de suferință, de moarte! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei reuși să te trezești dis-de-dimineață și să spui „Iată-mă”! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei face cunoscut numele său în fața fraților tăi! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și-ți vei purta crucea cu demnitate și speranță! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că astfel „prin tine vor fi binecuvântate toate nemurile pământului” (Gen 22,18) Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că a murit pentru tine! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l pentru că a înviat pentru tine! Ascultă-l, iubește-l, slujește-l și vei avea viață din plin, viața veșnică!
Amin!
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 9,2-10 În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. 3 Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. 4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. 5 Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!” 6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. 7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” 8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. 9 În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. 10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă „a învia din morţi”.
Cuvântul Domnului
Vă aștept în continuare alături de proiectul Paxlaur: Frații mei mai mici (DETALII AICI despre copiii noștri). Să răsune în inima noastră și în lumea întreagă acest cuvânt al Domnului: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25).
Poți ajuta prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com;
sau prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.
O floare și o rugăciune pentru îngerii cărora le spunem „mamă”.
Astăzi mi-e gândul, în special, la mamele pe care războiul le-a stors de puteri și de lacrimi; la mamele care și-au pierdut copiii; la mamele însărcinate, ascunse în buncăre, înspăimântate; la mamele care nasc în zgomotul bombelor; la mamele care și-au luat copiii în brațe și au fugit; la mamele singure, părăsite, despărțite din cauza războiului și a violenței; la mamele care sunt pe culmile suferinței și ale disperării… Să le arătăm că nu sunt singure! Să nu lăsăm pe nimeni singur pe Calvar…
Să ne amintim astăzi de copiii rămași fără mame și de mamele rămase fără copii.
Mulțumesc mamelor și tuturor persoanelor care se ocupă de cei orfani, de copiii săraci și singuri, ca de proprii lor copii. Mulțumesc oamenilor cu inimă de mamă. Mulțumesc mamelor care astăzi stau lângă alte mame și le încurajează, le șterg lacrimile, le ridică…
Ce bine ar fi ca nici măcar o mamă, nici măcar o femeie să nu fie singură astăzi de 8 martie! Ce bine ar fi să nu curgă, măcar pentru o zi, sânge și lacrimi!!! Ce bine ar fi să ne amintim toți că am fost și unii încă suntem iubiți de o mamă!
Cum ar arăta lumea dacă toți am avea inimă de mamă? Ce păcat că nu am înțeles că Dumnezeu Tatăl ne iubește cu inimă de mamă. Ce păcat că nu-l acceptăm ca Tată, nici măcar noi cei care ne rugăm Tatăl nostru! Dacă ne-am fi lăsat iubiți și învățați de Dumnezeu, ah, ce armonie ar fi în lume, ce liniște. S-ar auzi doar strigătele de bucurie, s-ar simți doar fericirea izvorâtă dintr-o familie cu șapte miliarde de frați și surori… Ce familie am fi putut fi! Ce șansă am ratat!
Recitesc fragmentul evanghelic de mai jos cu gândul la femeile care suferă, la cele care și-au văzut copii, frații, soțul suferind și murind… Dar și cu gândul la copiii care și-au văzut mamele plângând, suferind, murind… Toți acești îngeri – mame și copii – ne sunt încredințați nouă. E rândul nostru să fim mame pentru ei! E rândul nostru să luăm în casa și în inima noastră mamele singure, copiii singuri.
Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. Așadar, văzând Isus că stăteau acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”. Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!”. Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el. (In 19,25-27)
La mulți ani, mamă. La mulți ani, înger păzitor. La mulți ani, femeie înlăcrimată! La mulți ani și ție, copil trist: îți doresc să-ți găsești persoana care să te iubească cu inimă de mamă. La mulți ani! Nu sunteți singuri: casa noastră e și casa voastră, inima noastră e și inima voastră!
În timp ce „lumea” trimite bombe, noi oferim iubire! Mamele și copiii merită această mângâiere… Merită să vadă și să simtă că lumea e mai mult decât ura și războiul, că dragostea este mult mai puternică și nu are hotare…
sau prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.
Prea târziu te-am iubit... 