Prea târziu te-am iubit…

Două „lucruri” mi-au mers astăzi direct la inimă, mi s-au aşezat ca un balsam… şi chiar aveam nevoie. Deşi nu acesta a fost primul, încep cu el pentru că este cel mai important: mângâierea care vine din cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi, aici s-au citit lecturile prevăzute pentru ziua de luni din timpul de peste an, săptămâna XXXI-a (nu cele de la memoria sfântului Carol Borromeu). Astfel la prima lectură am ascultat aceste cuvinte: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Mereu îmi aduc mângâiere aceste cuvinte pentru că, puse în contextul exprimat de Apostolul neamurilor, mă asigură de fidelitatea lui Dumnezeu în pofida slăbiciunilor mele. Nu am şi nu avem nici un merit pentru această „irevocabilitate”, ci totul este harul lui Dumnezeu care se „îndură de toţi”. Este o lectură desăvârşită, plină de speranţă şi de bunătatea Domnului (Rom 11,25-36). Merită să deschidem Sfânta Scriptură şi să o aprofundăm, să ne întimpărim bine în inimă acest adevăr: darurile şi chemarea lui Dumnezeu, cele care ne-au fost oferite nouă (preoţi, persoane consacrate şi laici) şi tuturor oamenilor de bunăvoință, sunt irevocabile. Dumnezeu nu-şi retrage darul. Şi acolo unde firea noastră se arată slabă, nevrednică de darul primit, milostivirea lui Dumnezeu se manifestă în toată splendoarea ei. Cât de frumos: „O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu”. Scrisoarea către romani rămâne pentru mine cununa scrierilor pauline, o mângâiere pentru cei care caută să crească în credinţă, speranţă şi dragoste, o teologie profundă. În condiţiile în care sfântul Paul este numit de studioşi biblişti (şi nu numai!) „primul teolog adevărat al creştinismului”, această scrisoare către romani cred că poate fi considerată unul dintre primele cursuri de teologie.

Al doilea „lucru” care mi-a mers direct la inimă este mesajul episcopului Carol Borromeu, pe care l-am meditat dimineaţă la breviar. E adevărat că această cuvântare a sfântului pe care Biserica îl comemorează astăzi, 4 noiembrie, este adresată în primul rând preoţilor, însă ea poate fi citită, trebuie citită şi trebuie trăită de orice creştin. Să luăm aminte:

Nu cumva una să spui şi alta să faci

Desigur, toţi suntem slabi, admit acest lucru, însă Domnul Dumnezeu pune la dispoziţia noastră mijloace multe, prin care, dacă vrem, putem să facem mult. Fără ele însă nu va fi posibil să fim fideli faţă de angajarea vocaţiei noastre. Să luăm cazul unui preot care recu­noaşte că trebuie să fie unul care temperează, care să dea exemplu de comportament sobru şi sfânt, dar care apoi refuză orice mortificare, nu posteşte, nu se roagă, îi plac conversaţiile şi familiarităţile periculoase; cum va putea acesta să fie la înălţimea misiunii sale? Măcar va fi cineva care să se plângă că, atunci când intră în cor pentru a cânta psalmii sau când merge să cele­breze Liturghia, mintea sa este plină de mii de preo­cupări care distrag atenţia. Însă înainte de a merge în cor sau de a începe Liturghia, cum s-a comportat în sacristie, cum s-a pregătit, ce mijloace a folosit pentru a păstra recu­legerea?

Vrei să te învăţ cum să măreşti mai mult participarea ta interioară la celebrarea comunitară, cum să faci mai plăcută lui Dumnezeu lauda ta şi cum să înaintezi în sfinţenie? Ascultă ceea ce îţi spun. Dacă deja s-a aprins în tine vreo scânteie a iubirii divine, nu o alunga, nu o expune în faţa vântului. Ţine închisă vatra inimii tale, pentru ca să nu se răcească şi să nu piardă căldura. Adică, alungă cât poţi ceea ce-ţi distrage atenţia. Rămâi recules cu Dumnezeu, evită vorbăriile nefolositoare.

Ai mandatul de a predica şi de a învăţa? Studiază şi străduieşte-te să cauţi acele lucruri care sunt necesare pentru a îndeplini bine această misiune. Dă mereu exem­plu bun şi caută să fii primul în orice lucru. Predică înainte de toate cu viaţa şi cu sfinţenia, ca să nu se întâmple ca, fiind conduita ta în contradicţie cu predica ta, să pierzi orice credibilitate.

Te îngrijeşti de suflete? Nu neglija din această cauză grija faţă de tine însuţi şi nu te da altora în aşa fel încât ţie să nu-ţi mai rămână nimic din tine. Desigur că trebuie să ţii cont de sufletele pe care le păstoreşti, dar nu uita de tine însuţi.

Fraţilor, înţelegeţi că nimic nu este atât de necesar tuturor persoanelor ecleziastice ca meditaţia care precede, însoţeşte şi urmează toate acţiunile noastre: Voi cânta, spune profetul, şi voi medita (cf. Ps 100,1 Vg). Frate, dacă administrezi sacramentele, meditează ceea ce faci. Dacă celebrezi Liturghia, meditează ceea ce oferi. Dacă reciţi psalmii în cor, meditează despre cine şi despre ce vorbeşti. Dacă conduci suflete, meditează de al cui sânge au fost spălate; şi, între voi, toate să le faceţi în iubire (1Cor 16,14). Aşa vom putea depăşi cu uşurinţă dificul­tăţile pe care le întâlnim în fiecare zi, şi sunt nenumărate. De altfel, acest lucru este cerut de misiunea care ni s-a încredinţat. Dacă vom face aşa, vom avea puterea de a-l naşte pe Cristos în noi şi în ceilalţi.

Din Cuvântarea ţinută la ultimul sinod, de sfântul Carol, episcop
(Acta Ecclesiæ Mediolanensis, Mediolani 1599, 1177-1178)