Prea târziu te-am iubit…

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt Sfinţii Părinţi?

I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi

Privind istoria bimilenară a Bisericii vedem cum ea a mărturisit continuu rolul important al Sfinţilor Părinţi. Astfel importanţa lor reiese din faptul că ei sunt menţionaţi mereu ca mărturisitori ai credinţei adevărate astfel încât cine mărturiseşte credinţa lor mărturiseşte credinţa Bisericii. În acest sens avem ca dovadă faptul că multe dintre canoanele Conciliilor Ecumenice sau ale Sinoadelor cuprind formule de genul acesta: „Dacă cineva nu crede după Sfinţii Părinţi (…) să  fie condamnat”. De exemplu, aşa încep 18 din cele 20 de canoane ale Sinodului din Lateran, care a avut loc între 5 şi 31 octombrie 649, în timpul pontificatului papei Martin I (649-655) (Cf. H. Dezinger – A. Schönmetzer, ed., Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum,(DS) Freiburg i. Br, 1973, 501-520).

Dar înaintea acestui sinod, formula de credinţă de la Calcedon, din anul 451, care este expresia punctului culminant al istoriei dogmelor cristologice (Cf. E. Ferenţ, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi 2004, 487), începe cu o frază care arată importanţa Sfinţilor Părinţi: „Drept aceea, urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm toţi în unanimitate că mărturisim…” (DS 301) şi urmează întregul text al definiţiei.

Totodată multe dintre adevărurile de credinţă scoase la iveală pe parcursul istoriei de Magisteriul Bisericii, cuprind texte care fac trimitere la Sfinţii Părinţi: „trebuie să credem ca adevărat şi să mărturisim în toate modurile…[aici apare scris adevărul de credinţă, după care se continuă]… după cum ne învaţă autoritatea apostolică şi ne arată într-un foarte minunat mod doctrina Sfinţilor Părinţi” (DS 635; cf. DS 850, 1600, 1692, 1750, 1800, 2855).

Despre importanţa lor vorbeşte şi Conciliul al II-lea din Vatican. Prin documentele Conciliului ni se spune că studierea Sfinţilor Părinţi contribuie la consolidarea ştiinţei slujitorului sacru: „Ştiinţa slujitorului sacru trebuie să fie sacră, pentru că izvorăşte dintr-un izvor sacru şi tinde spre un scop sacru. Aşadar, ea se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi” (Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis (PO) 19).

În cadrul aceluiaşi Conciliu, în Decretul privind formarea preoţească Optatam Totius, vorbindu‑se despre revizuirea studiilor teologice, ni se spune, printre altele, că este necesar ca în predarea teologiei dogmatice să se arate „aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia dintre adevărurile revelate” (Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre formarea preoţească Optatam totius (OT) 16).

De fapt noi, împreună cu Conciliul al II-lea din Vatican, trebuie să recunoaştem rolul lor deosebit în privinţa a tot ce înseamnă Tradiţia Bisericii. Sfinţii Părinţi au fost martori care au predicat şi au dat mărturie despre cele cuprinse în învăţătura Bisericii (cf. Fap 10,41). Ei au primit, au respectat şi au consolidat această Tradiţie. Este suficient aici sa amintim aportul lor deosebit la formarea limbajului teologic al Bisericii. În Constituţia Dei Verbum ni se spune: „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (DV) 8).  Ei au fost martorii credincioşi aleşi de „Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Domnul regilor pământului” (Ap 1,5).

(februarie 2005)