Prea târziu te-am iubit…

Marele scriitor sud-american – autorul celebrului roman Cien años de Soledad, tradus la noi sub titlul Un veac de singurătate – se retrage din viaţa publică(anul 2000). Motivul: cancer limfatic, leucemie, descoperit în 1999. Prin intermediul Internetului, Gabriel Garcia Marquez a transmis prietenilor din întreaga lume o scrisoare:

„Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o păpuşă de cârpă şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc, deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun.

Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.

Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult, de-abia acum înţeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc, aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.

Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi şi, Doamne, cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Daca Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viaţă, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi sufletul.

Doamne, dacă eu aş avea o inimă, mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti şi o serenadă de Serrat pe care aş oferi-o Lunii. Aş uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simţi durerea spinilor şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aş putea primi o fărâmă de viaţă… N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor ce iubesc, că îi iubesc.

Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult şi aş trăi îndrăgostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.

Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi, dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.

În fond, şi eu am învăţat de la oameni atâtea lucruri…

Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui său, îl tine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că doar un om are dreptul să se mire când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mâna să-l ajute să se ridice.

Sunt o mulţime de alte lucruri pe care aş putea să le învăţ de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie eu voi fi murit deja”.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ

la începutul anilor 2000 

O scrisoare tulburătoare nu doar pentru că este a unui om care învaţă să moară împreună cu zilele pline de soare, ci pentru că este a unui înţelept de la care fiecare din noi poate învăţa ceva despre viaţă. Aşa cum numai de la un scriitor genial poţi învăţa.

(traducere de GEORGE CUSNARENCU)