Prea târziu te-am iubit…

Predică în duminica a XXXII-a din Timpul de peste an, 7 noiembrie 2010

(Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi, ora 18:00)

CUVÂNTUL DOMNULUI

LECTURA I
Regele universului ne va învia la o viaţă nouă.

Citire din cartea a doua a Macabeilor 7,1-2.9-14
În zilele acelea, ¹ în timpul persecuţiei lui Antioh împotriva poporului israelit, au fost arestaţi şapte fraţi împreună cu mama lor. Regele Antioh a poruncit să fie loviţi cu biciul şi cu vâna de bou, silindu-i astfel să mănânce carne de porc, care era oprită de legea lor. ² Unul dintre ei, care era cel mai mare, a spus în numele tuturor: „Ce vrei să ştii de la noi? Noi suntem gata mai degrabă să murim decât să călcăm legea Dumnezeului părinţilor noştri”. ⁹ Al doilea dintre fraţi, a spus regelui, înainte de a muri: „Tu, nelegiuitule, tu ne scoţi din această viaţă, dar regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!” ¹⁰ După el a fost schingiuit al treilea dintre ei. A scos îndată limba, când i s-a cerut acest lucru, şi, întinzând mâinile neînfricat, a spus plin de curaj: ¹¹ „De la Dumnezeu am primit aceste mădulare şi pentru legea lui nu-mi pasă de ele, deoarece sper să le primesc din nou de la el”. ¹² Chiar regele împreună cu suita lui erau uimiţi de curajul acestui tânăr, care nu se înspăimânta în faţa suferinţelor. ¹³ După ce a murit şi acesta, a fost supus torturii al patrulea dintre fraţi. ¹⁴ În timp ce-şi dădea sufletul, a rostit următoarele cuvinte: „Pentru că eu aştept învierea promisă de Dumnezeu, pentru mine e mai bine să mor ucis de mâna oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 16,1.5-6.8b şi 15 (R.: cf. 15b)
R.: Cu nesaţ voi privi, Doamne, strălucirea feţei tale!
¹ Ascultă-mă, Doamne, şi fă-mi dreptate,
ia aminte la strigătele mele;
pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea
rostită cu buze neprefăcute. R.

⁵ Mi-am ţinut paşii pe cărările tale,
picioarele mele nu s-au clătinat
⁶ Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi,
pleacă-ţi urechea spre mine, ascultă cuvintele mele. R.

^8b Adăposteşte-mă la umbra aripilor tale.
¹⁵ Eu care sunt nevinovat voi putea privi faţa ta,
dis-de-dimineaţă voi contempla cu nesaţ chipul tău. R.

LECTURA A II-A
Domnul să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi spuneţi.

Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 2,16-3,5
Fraţilor, ¹⁶ însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi, prin harul său, ne-a dat pentru totdeauna mângâiere şi speranţă neclintită, ¹⁷ el să vă mângâie şi să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi spuneţi. ^3,1 Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi ca prin cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie ţinut în cinste pretutindeni ca şi la voi. ² Rugaţi-vă ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi; căci nu toţi au credinţă. ³ Însă Domnul este fidel: el vă va întări şi vă va apăra de Cel Rău. ⁴ Cu privire la voi, avem deplină încredere în Domnul că faceţi şi veţi continua să faceţi ce vă poruncim. ⁵ Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu, ca să fiţi statornici în a aştepta cu răbdare venirea lui Cristos.

Cuvântul Domnului

ALELUIA Ap 1,5-6
(Aleluia) Isus Cristos este cel dintâi care a înviat din morţi;
ale lui sunt mărirea şi puterea în vecii vecilor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 20,27-38
În acel timp, ²⁷ câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: ²⁸ „Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». ²⁹ Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. ³⁰ Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, ³¹ apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. ³² În cele din urmă a murit şi femeia. ³³ Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?” ³⁴ Isus le-a răspuns: „Numai în această lume se căsătoresc oamenii. ³⁵ Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, ³⁶ căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. ³⁷ Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». ³⁸ Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!”

Cuvântul Domnului

PREDICA: Perscuţiile moderne

Iubiţi credincioşi, lumea întreagă a fost astăzi zdruncinată de tragedia de care cu siguranţă aţi auzit şi dumneavoastră: şapte persoane, care-şi aveau viitorul în faţă, şi-au pierdut viaţa printr-o tragică privare de libertate religioasă. Am aflat cu toţii înmărmuriţi despre tinerii care şi-au dat viaţa pentru convingerile lor religioase. Şapte tineri martirizaţi. Este vorba de tragedia care a străbătut întreaga Biserică Catolică prin prima lectură pe care am ascultat-o cu toţii, luată din Cartea a doua a Macabeilor! Istoria e atât de dureroasă, încât pentru această zi, Biserica a rânduit să se citească doar martiriul primilor 4 fraţi. Şi doar atât şi pare deja prea multă durere.

Când vorbim despre tragedii toată lumea e atentă, ochi şi urechi să vadă ce s-a mai întâmplat; când apoi explici că e vorba de un text din Sfânta Scriptură, toţi răsuflă uşuraţi: „Ah, asta a fost acum două mii de ani… Acum e altfel! Astăzi nu mai moare nimeni pentru religia sa sau pentru convingerile sale. Suntem într-o lume liberă… Bine că nu s-a întâmplat acum ceva atât de tragic. Azi e altfel. Credeam că e vorba de ceva mai grav!”.

Oare chiar aşa să fie? Azi e altfel? Acum nu mai moare nimeni pentru credinţa sa?

Ne deplasăm în timp, şi de la domnia plină de persecuţii a lui Antioh (secolul al II-lea î.C.), trecem la lumea modernă, la fel de plină de persecuţii. Săptămâna aceasta am început-o aflând despre un masacru din Irak: cel puţin 52 de ostateci şi poliţişti au fost ucişi duminică în timpul unui raid al forţelor de securitate la o biserică din Bagdad, unde peste o sută de catolici erau ţinuţi ostateci de terorişti având legături cu Al Qaeda. Printre victime: doi preoţi catolici, 7 copii şi 5 femei.

Potrivit martorilor, unul dintre atacatori s-a sinucis, detonând explozibilul de la centura în momentul în care poliţia a pătruns în biserică. Un altul mărturiseşte: „Au intrat în biserică înarmaţi, purtând uniforme militare. Au venit în sala de rugăciune şi l-au ucis pe preot. Am auzit multe focuri de armă şi explozii, iar unii oameni au fost răniţi de geamurile şi uşile sparte şi de celelalte distrugeri”. Iar comunicatul Al Qaida în Irak spune în textul publicat de agenţiile de presă: „am atacat acest loc spurcat unde se adunau necredincioşii să comploteze contra statului islamic”. Şi continuă: „creştinilor, sunteţi sute de mii printre noi şi aveţi sute de biserici! Vă vom ataca şi ucide până veţi elibera musulmancele pe care le ţineţi prizoniere în mănăstirile din Egipt” (referire la două femei despre care se presupune că ar fi vrut să îmbrăţişeze islamismul şi sunt ţinute „prizoniere” de propriile familii)(mai multe pe http://www.hotnews.ro/stiri-international-7993012-irak-cel-putin-52-persoane-fost-ucise-intr-biserica-catolica-urma-unei-operatiuni-eliberare-ostatici.htm?cfmail ).

Tragedie şi violenţă, măcel şi persecuţie, ameninţări şi răzbunări cu iz religios astăzi, în 2010, nu pe vremea lui Antioh!

Şi pentru că am început să ne plimbăm în timp, ne întoarcem cu 60 de ani în urmă: la 10 decembrie 1948, când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aici citim la articolul 1: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”. Iar la articolul 18: „orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor”.

A luat cineva în serios aceste articole ale declaraţiei? De ce nu se face mai mult pentru a fi cunoscute şi, mai ales, respectate? De ce?

Ce se întâmpla în România la exact trei ani de la aceste solemne şi măreţe declaraţii? Putem citit ceva în broşura alcătuită de pr. Fabian Doboş, Viaţa Episcopului Anton Durcovici, martir al Bisericii Catolice din România, broşură distribuită gratuit la birourile parohiale:

„Un fost deţinut de la Sighet, care mai târ­ziu s-a refugiat în Austria, relatează:într-o seară, spre ora nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţi­nut gol în celulă pe podeaua de piatră. La scurt timp, deţinutul a vorbit cu voce stinsă, între­ruptă: Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius. Un preot a sărit şi 1-a acoperit cu pă­tura sa. Durcovici le-a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii.”… Apoi „Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţi­nut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: îl cunoaşte cineva pe episco­pul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Frie­drich. Da, îl cunosc – a spus. Ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich); a vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din inte­rior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!) După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina.

Era noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951. Exact la trei ani de la solemna declaraţie, un om, un episcop romano-catolic murea în România, schingiuit şi prin înfometare, datorită credinţei sale neclintite! Şi câte sute de mii de oameni nu au murit astfel?!

Dar şi despre aceste cutremurătoare evenimente se poate spune că au fost demult… Acum e altfel! spun unii. De aceea venim în prezent şi căutăm să vorbim despre creştinii persecutaţi acum, astăzi; să vorbim despre toţi oamenii care suferă pentru convingerile lor religioase. Mor atât de mulţi pentru credinţa lor, dar se vorbeşte atât de puţin. Câtă dreptate are domnul H.-R. Patapievici când spune: „Sunt două tipuri de ştiri care nu trec codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e suspus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte nici un spaţiu de audienţă.

Presa occidentală [şi la acest capitol şi România devine occidentală! Măcar aici!], care reacţionează imediat la orice persecuţie, e indiferentă la persecuţiile creştinilor. E ca şi cum, deşi persecuţia e în general dezaprobată, persecuţia creştinilor poate fi cumva înţeleasă”. (Idei în dialog, 2009).

De ce se vorbeşte atât de mult despre unele (rele!) şi atât de puţin despre celelalte (bune!)? Cine are interes?… Nu este locul potrivit pentru o predică pentru astfel de dezbateri… Revenim la persecuţii

Încercăm să ne concentrăm atenţia în continuare asupra persecuţiei: să vedem în viaţa noastră cum stăm la acest capitol. Suntem persecutaţi pentru convingerile noastre? Sau poate îi persecutăm noi pe alţii, pe cei care văd lucrurile altfel? Să ne gândim la forme de persecuţie modernă şi să vedem ce rol sau loc ocupă în viaţa noastră: violenţa e doar o formă de persecuţie, mai sunt şi altele la fel de nocive şi periculoase!

Serviciul, locul de muncă, poate fi spaţiu pentru persecuţii: munceşti şi uiţi de sufletul tău; sau nu îi laşi pe ceilalţi să-şi trăiască credinţa şi să participe la manifestările religioase! Ridiculizezi credinţa celui de lângă tine: sfântocule, hai la bar, nu la biserică; îl faci să-i fie ruşine să facă semnul sfintei cruci când trece prin faţa unei biserici sau al unui crucifix. Aici îmi vin în minte anumite situaţii din spitale, atunci când merg la cei bolnavi: „părinte mai încet că aici e un ateu sau…un musulman, un protestant etc. şi nu aş vrea să ştie că-s catolic pentru că sunt foarte porniţi împotriva noastră”. Sau şi invers: „Putem merge pe hol sau în alt spaţiu să vă spovedesc şi să vă împărtăşesc!”, spun eu. Iar ei reacţionează brusc: „Lasă, părinte, să vadă şi ei că există un Dumnezeu… Ce mă interesează de ce spun ei! Ziceţi tare, părinte, poate se prinde ceva şi de păgânii ăştia!”.

O altă formă de persecuţie a timpurilor noastre este criza, de orice natură: spirituală, economică, politică etc., care-l alungă pe Dumnezeu din inimile noastre şi împreună cu el ne ia orice urmă de speranţă şi religiozitate. Şi atunci se explică de ce apar atâtea cazuri de sinucidere! Criza îl persecută pe creştin lăsându-l nu doar fără bunurile materiale, ci şi fără speranţă şi fără Dumnezeu.

Există apoi o persecuţie frecventă rezultată din proasta înţelegere a libertăţii: fac ce vreau, până unde vreau, cui vreau, fără să-mi pese că ceilalţi sau cel de lângă mine vrea, gândeşte şi crede altfel! E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea şi nu mă interesează de nimeni şi nimic. De aici lipsa de toleranţă de respect faţă de celălalt; lipsa de apreciere a faptului că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta” şi nu am dreptul să intru cu violenţă în viaţa ta, în inima sau în mintea ta.

Nu uităm nici importanta contribuţie a celui rău, a Diavolului care continuă şi în zilele noastre să-şi atragă adepţi care să lupte de partea sa pentru ca oamenilor cu convingeri sănătoase, pentru ca celor credincioşi, să nu le meargă întotdeauna bine. Şi, mai ales, încearcă să scoată oamenilor din minte ceea ce ne asigură apostolul Paul atunci când ne învaţă că, indiferent cât de greu ne este, „Dumnezeu îndreaptă totul spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28).

Chiar dacă la început Dumnezeu a creat toate ca fiind foarte bune (deci era şi o libertate demnă, căci fără libertate nu se poate vorbi de bine!); chiar dacă am beneficiat de prezenţa lui Cristos în mijlocul oamenilor şi ne-a asigurat că „Fiului omului a venit ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug (In 10,10), adică să avem cu toţii o viaţă adevărată, frumoasă, liberă; nu uităm ceea ce tot el ne-a spus: „dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi” (In 15,20) şi în alt loc: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”(Mt 5,10-11).

Aşadar, persecuţia a făcut şi face parte din Biserică: fiecare perioadă îşi are martirii ei. Biserica nu există fără martiri: „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”, spunea Tertulian încă din primele secole ale Bisericii!

Persecuţia a fost şi este mereu prezentă:

…dar nu înseamnă că trebuie să închidem ochii;

Nu înseamnă că trebuie să facem la fel: să aplicăm legea talionului, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;

Nu înseamnă că trebuie să stăm indiferenţi!

Ci înseamnă mai degrabă examinare: nu cumva am fost şi noi persecutori, chiar dacă nu am vărsat sânge! Nu cumva nu i-am tolerat pe ceilalţi? Nu cumva aş putea să fac mai mult ca să nu mai fie atâta violenţă şi persecuţie în lume şi, mai ales, în jurul meu? Cum promovez toleranţa şi buna înţelegere?

Biserica preţuieşte foarte mult libertatea religioasă şi strigă în numele celor defavorizaţi şi a celor ale căror glasuri sunt ţinute în tăcere: „persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, în limitele cuvenite. … Dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane… Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii încât să devină un drept civil.”. Este un text din Declaraţia privind libertatea religioasă, Dignitatis Humanae, document dat de Conciliul Vatican II la 7 decembrie 1965.

Şi dacă este să facem aşa cum se obişnuieşte la şcoală, să dăm o temă pentru acasă, să ne luăm ca temă să citim întreg acest document conciliar, Dignitatis Humanae, ca să învăţăm cât de important este să-l respectăm pe cel de lângă noi în convingerile sale religioase şi să ne spunem nouă şi lumii că „adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi” (DH 1), nu prin abuz sau violenţă.

Iar o altă temă să fie o cercetare riguroasă a propriei vieţi: să vedem unde anume suntem persecutori, când şi faţă de cine? Să îndepărtăm în această săptămână tot ceea ce înseamnă intoleranţă. Măcar noi să spunem „nu” discriminărilor religioase! Şi totodată să găsim forţa să trecem cu bine peste tot răul pe care cei din jurul nostru ni-l aştern pe calea vieţii.

Iar acest lucru nu se face fără rugăciune. Este exact ceea ce ne spune apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: „rugaţi-vă ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi: căci nu toţi au credinţă!”.

Rugaţi-vă! Să ne rugăm cu toţii pentru o săptămână a toleranţei, a bunei înţelegeri, a respectului şi a libertăţii religioase. Amin.