Prea târziu te-am iubit…

Din evanghelia pe care am citit-o dimineaţă la sfânta Liturghie mi-au rămas întipărite aceste cuvinte: cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat (Lc 14,11). Însă întreaga evanghelie ajută la o reînnoire a stării de umilinţă:

În acel timp, ¹ Isus a intrat în casa unuia dintre fariseii de frunte, într-o zi de sâmbătă, ca să stea la masă. ⁷ Observând că invitaţii îşi alegeau locurile cele dintâi, le-a spus această asemănare: ⁸ „Când eşti invitat la nuntă, nu te aşeza în fruntea mesei, căci s-ar putea să fie invitat şi cineva mai de vază decât tine; ⁹ atunci cel care v-a invitat, şi pe tine şi pe el, va veni şi-ţi va spune: «Lasă-l pe el în locul acesta». Şi tu, ruşinat, te vei aşeza în locul cel din urmă. ¹⁰ Dimpotrivă, când eşti invitat, aşază-te pe locul cel din urmă. Atunci când va veni cel care te-a invitat, îţi va zice: «Prietene, poftim mai sus!» şi aceasta va fi o cinste pentru tine în ochii tuturor celorlalţi oaspeţi. ¹¹ Căci cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat!”

Totodată, în prima lectură de astăzi, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, apare un alt text care m-a marcat şi încurajat mereu, mai ales în momentele dificile: „darurile lui Dumnezeu şi chemarea lui sunt date pentru totdeauna” (Rom 11,29). Chemarea şi darurile sale puse în noi sunt irevocabile. Şi ce bine e că Dumnezeu nu se răzgândeşte, aşa cum facem noi oameni. Ce bine e că Domnul este Dumnezeu!