Prea târziu te-am iubit…

Iată un interviu despre situaţia „ecumenică” între rezultatele obţinute în aceşti 50 de ani de dialog (de la Conciliul al II-lea din Vatican) şi provocările noi care trebuie înfruntate. Agenţia SIR l-a întrebat despre acestea pe cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, cu ocazia Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor care se celebrează între 18-25 ianuarie, şi în ajunul Zilei pentru aprofundarea şi dezvoltarea dialogului dintre catolici şi evrei care în unele ţări din Europa, între care Italia se celebrează la 17 ianuarie.

Săptămâna de rugăciune din 2012 se celebrează în anul în care Biserica universală aminteşte deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican în urmă cu 50 de ani: aşadar, 50 de ani de dialog cu fraţii creştini. Ne puteţi schiţa un bilanţ „ecumenic” al celor mai importante rezultate obţinute şi al provocările noi care au apărut?

„Fericitul Ioan al XXIII-lea a întemeiat acest Consiliu Pontifical, în timpul său Secretariat, în anul 1960, deci cu doi ani înainte de Conciliu. Şi l-a voit cu putere pentru două dorinţe: reînnoirea Bisericii catolice şi restabilirea unităţii creştinilor. Două inspiraţii prezente la Conciliu. Cred că acestea sunt cele două provocări şi pentru astăzi. Reînnoirea este mereu prezentă în viaţa Bisericii şi papa Benedict al XVI-lea invită în mod constant la o aprofundare spirituală a reînnoirii Bisericii. Cealaltă mare provocare este bine schiţată în decretul conciliar despre ecumenism, Unitatis redintegratio: în aceşti 50 de ani au fost făcuţi mulţi paşi. Am demarat 16 dialoguri diferite. Şi dacă am putut să facem mulţi paşi în dialogul cu ortodocşii, în lumea occidentală problemele au devenit în timp mai complexe din cauza a trei noi provocări: în primul rând în lumea Bisericilor Reformei ne aflăm în faţa unei mari fragmentări şi naşterea de Biserici mereu noi. A doua provocare este că astăzi au crescut diversităţile la nivel etic şi aceasta este o mare schimbare faţă de anii Şaptezeci şi Optzeci de exemplu, în timpul cărora se spunea: „Credinţa desparte, practica uneşte”. Însă pentru a da astăzi o mărturie credibilă în societate, trebuie să găsim o abordare comună cu privire la temele fundamentale ale eticii pentru că într-o lume puternic secularizată este nevoie de un glas comun al creştinilor. Al treilea aspect problematic este faptul că s-a uitat obiectivul ultim al ecumenismului. Nu puţine Biserici şi comunităţi ecleziale care s-au născut din Reformă nu mai văd ca ţintă ultimă unitatea vizibilă în credinţă, în sacramente, în slujiri ci înţeleg unitatea ca sumă a tuturor Bisericilor. O viziune ecumenică pe care noi, catolicii, nu o putem accepta”.

Între 19-25 februarie ordinariatul englez „Sfânta Fecioară Maria de Walsingham” va merge în pelerinaj la Roma. În urmă cu câteva zile a fost înfiinţat un Ordinariat personal pentru Statele Unite. Cum se schimbă galaxia ecumenică în urma acestor evenimente?

„Înainte de toate trebuie clarificat faptul că în secolul ecumenismului decizia luată de o persoană de a trece de la o Biserică la alta trebuie să fie mereu respectată, deci făcută posibilă, pentru că trecerea este o decizie luată în conştiinţă. Lucrul nou care a reieşit în această situaţie cu anglicanii este că grupuri de credincioşi, cu preoţi şi episcopi, au cerut să intre în Biserica catolică. Şi aceasta este o noutate. Cred că şi în acest caz, Sfântul Părinte nu a avut alternative decât aceea de a deschide poarta pentru cei care au cerut să intre. Este clar că această ospitalitate creează câteva probleme în comunitatea mondială anglicană. Însă din acest punct de vedere este important a aminti că Scaunul Apostolic are conştiinţa clară a diferenţei că pentru Anglicanorum coetibus(Constituţia apostolică a papei Benedict al XVI-lea în care sunt conţinute dispoziţiile care trebuie urmate pentru anglicanii care intră în comuniunea deplină cu Biserica catolică, n.r.) responsabilul este Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în timp ce Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor continuă drumul său şi căutarea dialogului şi a unităţii”.

În schimb, la ce punct suntem cu Bisericile ortodoxe?

„Relaţiile bilaterale cu Constantinopolul şi chiar relaţiile bilaterale cu Moscova sunt îmbunătăţit mult. Şi aceste raporturi reprezintă un semn al providenţei. L-am întâlnit pe patriarhul Kiril în martie anul trecut şi mi-a spus că o întâlnire a sa cu Papa este importantă, dar încă nu vrea să vorbească despre date şi locuri deoarece consideră că această întâlnire trebuie să fie realizată cu o bună pregătire. Aşadar, relaţiile bilaterale (şi cu alte Patriarhii) merg foarte bine. În schimb, referitor la Comisia mixtă internaţională dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă în ansamblul său care implică 15 Biserici ortodoxe, trebuie să spunem cu onestitate că am ajuns la o situaţie foarte dificilă. Credeam că am făcut un pas important după întâlnirea de la Ravenna din 2007. Se hotărâse să se facă un studiu istoric despre primul mileniu referitor la practica primatului episcopului de Roma în acest timp, însă ortodocşii nu au voit să continue. Adică este greu de vorbit despre tradiţia petrină pornind de la Biblie. Aşadar, discuţia teologică despre sinodalitate şi primat va trebui să continue, dar nu am ajuns anul acesta la un text care să fie prezentat adunării plenare de anul viitor. Cred că motivul acestei încetiniri trebuie căutat şi în faptul că Bisericile ortodoxe au o mare provocare, care este aceea a Sinodului panortodox. Sunt convins că de succesul acestui Sinod poate să depindă un pas important pentru tot ecumenismul şi, în acest sens, catolicii trebuie să aibă răbdare şi să susţină această importantă întâlnire pentru ortodocşi. Oricum sunt convins că se prospectează un viitor bun în dialog şi, chiar dacă astăzi este dificil, ştim că viaţa nu este mereu un drum drept”.

Pentru ce a devenit aşa de dificil ecumenismul astăzi?

„Pentru că în anii care au urmat imediat după Conciliu, entuziasmul era foarte puternic şi probabil se credea că unitatea Bisericii era la îndemână. După aceea a trebuit să ne dăm seama că problemele erau mai mari decât ne imaginam. Că era nevoie de mult mai mult timp, răbdare şi studiu. A trebuit să învăţăm şi că nu noi facem unitatea Bisericii. Că unitatea este un dar al lui Dumnezeu şi noi trebuie să fim disponibili să acceptăm această realitate. Tema Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor din acest an („Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos”, n.r.) ne duce la începutul întregului ecumenism, la puterea transformatoare a rugăciunii. Un început pe care nu-l putem lăsa trecutului, ci trebuie să însoţească mereu orice angajare ecumenică. Conciliul al II-lea din Vatican a vorbit despre ecumenismul spiritual ca suflet al mişcării ecumenice şi, în acest sens, această Săptămână de rugăciune trebuie să arate nucleul ecumenismului”.

Săptămâna este precedată, aici în Italia, de Ziua pentru aprofundarea şi dezvoltarea dialogului dintre catolici şi evrei, care în acest an are ca temă de reflecţie „Al şaselea cuvânt: să nu ucizi”. După părerea dumneavoastră, în ce mod este important a traduce această poruncă în lumea de astăzi?

„Mai întâi sunt foarte mulţumit că există această Zi înainte de Săptămâna de rugăciune pentru că ebraismul este mama creştinismului şi această memorie este foarte importantă. Această poruncă este foarte actuală. Văd mai ales trei provocări: prima este terorismul, masacrele de astăzi şi persecuţiile împotriva creştinilor din cauza credinţei lor. A doua provocare este pedeapsa cu moartea care mai persistă în unele ţări şi chiar în altele se discută pentru a o reintroduce. Sunt foarte mulţumit că Sfântul Părinte a rostit cuvinte clare împotriva acestei practici. În al treilea rând aş spune că provocările bioetice ale avortului dar mai ales ale eutanasiei în Europa care este prezentată ca un drept uman şi care pentru viziunea creştină este exact contrariul. A promova şi a susţine demnitatea vieţii oricărui om, de la început până la sfârşitul natural, este o mare provocare în societăţile secularizate şi despre aceste teme evreii şi creştinii au tradiţia biblică comună, aşadar convingerea comună că omul a fost crea după imaginea lui Dumnezeu: a suprima viaţa umană este o violenţă împotriva imaginii lui Dumnezeu înscrisă în orice om şi împotriva lui Dumnezeu drept creator al vieţii. În acest sens este important ca evreii şi creştinii să dea aceeaşi mărturie în lumea de astăzi”.

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu
(După agenţia SIR, 17 ianuarie 2012)

Preluat de pe www.infosapientia.ro