Prea târziu te-am iubit…

Lumina rugăciunii

Rugăciunea sau dialogul cu Dumnezeu este un bine suprem. De fapt, este o comuniune intimă cu Dumnezeu. Aşa cum ochii trupului văzând lumina, sunt luminaţi, tot aşa sufletul care este îndreptat către Dumnezeu este luminat de lumina inefabilă a rugăciunii.

Însă trebuie să fie o rugăciune care să nu fie făcută din obişnuinţă, ci să provină din inimă. Nu trebuie să fie circumscrisă la timpuri sau ore determinate, ci să înflorească încontinuu noapte şi zi. De fapt, nu trebuie să înălţăm sufletul nostru la Dumnezeu numai atunci când ne dedicăm rugăciunii cu tot spiritul.

Este necesar ca şi atunci când suntem ocupaţi cu alte treburi, fie în grija faţă de cei săraci, fie în celelalte activităţi, îmbogăţite eventual de generozitatea faţă de altul, să avem dorinţa şi amintirea lui Dumnezeu, pentru ca, dându‑i gust de iubire divină ca de sare, totul să devină o mâncare foarte gustoasă pentru Domnul. Putem să ne bucurăm mereu de acest avantaj, ba chiar toată viaţa, dacă acestui tip de rugăciune îi dedicăm cât mai mult cu putinţă din timpul nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur
Citta Nuova
Omilia 6, PG 64,462‑463,
citat în Hubertus Blaumeiser – Tonino Gandolfo,
Aşa cum m-a iubit pe mine Tatăl…, Presa Bună, Iaşi – 2010, 52.