Prea târziu te-am iubit…

În urmă cu aproape două săptămâni am celebrat sfânta Liturghie în catedrala din Iași. Era Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale și duminica a VII-a a Paștelui (20 mai 2012). Am ținut o predică pe care vreau să vi-o împărtășesc. Ca titlu am oscilat între „Invitaţie la optimism” şi „Stresul: boala celor care nu cred în Dumnezeu”. Am ales prima variantă, cu un iz pozitiv. :)
Iată şi cuvântul:

Îmi place viteza. Multora le place pentru posibilităţile pe care le oferă: ajungi repede la cei dragi; trimiţi uşor un gând frumos, o veste bună sau o imagine cu locurile pe care le străbaţi; în aceeaşi zi poţi fi la Iaşi şi la Timişoara, la Bucureşti şi la Paris, în România şi în America. Îmi place şi lumina care pătrunde atât de rapid în casele noastre şi ne face ziua mai plăcută. Viteza lumii, a noastră, devine din ce în ce mai năucitoare şi uneori mă simt ca acei indieni pe care americanii i-au luat prima dată cu trenul şi i-au dus cu o viteză năucitoare. Când au ajuns la destinaţie îi grăbeau să se mişte, însă indienii stăteau neclintiţi. „Haideţi. Mişcaţi-vă! Plecăm!” Dar ei nimic. Nici nu se clinteau. „De ce nu mergeţi? Haideţi, mai avem cale de parcurs!” Iar unul dintre ei, încă uimit de viteza trenului, le-a zis: „Nu putem să plecăm de aici. Trebuie să aşteptăm să ne ajungă sufletul din urmă. Am mers prea repede cu trupul şi sufletul ne-a rămas în urmă”.

Ne mişcăm atât de repede uneori – chiar dacă nu ştim de fiecare dată încotro mergem – încât sufletele ne rămân în urmă. Sufletul nu mai poate ţine pasul cu trupul şi rămâne undeva în urmă, neglijat.

Îmi place viteza, ce nu-mi place nu e doar că sufletele ne rămân în urmă, ci nu-mi place şi faptul că aceeaşi viteză aduce la fel de rapid răul: rachete nucleare cu viteze năucitoare, viruşi care se răspândesc şi înmulţesc cu miile pe fracţiunea de secundă, accidente rutiere provocate de vitezomani. Pe cât de plăcută e viteza cu care lumina îmi inundă ochiul ce se odihneşte pe ceva frumos, pe atât de supărătoare e gălăgia, zgomotul care-mi torturează timpanele din zeci de locuri cu viteza sunetului. E plin oraşul de gălăgia difuzoarelor electorale, a maşinilor de construcţii, a aparatelor de răspândit ceea ce unii numesc muzică etc. E prea mult zgomot care se răspândeşte şi nu-mi lasă răgaz de tăcere.

Dar cel mai mult mă întristează viteza cu care se răspândeşte stresul. E copleşitoare omniprezenţa lui… Mai ales în oraşele universitare. Şi mai ales acum când suntem în plin sezon de stres cauzat de sesiune. Parcă dintr-o dată toţi oamenii se îmbolnăvesc de stres sau stresul e cauza tuturor bolilor.

Când eram responsabil cu spitalele din Iaşi, în unele saloane, doctorii îmi spuneau că e bine să-mi pun o mască înainte de a intra la vreun pacient pentru că avea nu ştiu ce boală contagioasă. Cred că astăzi ar trebuie să umblăm toţi cu astfel de măşti care să ne protejeze de stres. Pare cel mai periculos virus. Şi nu vine singur: aduce tristeţe, nervi, reacţii neaşteptate, boli etc.

E atât de obositoare şi deprimantă lumea oamenilor stresaţi şi trişti. Iar noi nu putem sta nepăsători. Trebuie să facem ceva. Poate că ar fi suficient să purtăm scrise în vieţile noastre câteva adevăruri ale lecturilor de astăzi. Şi aş vrea să evidenţiez doar trei.

Primul este legat de una dintre cele mai frumoase şi precise definiţii date lui Dumnezeu. Îi aparţine sfântului Ioan şi am auzit-o în lectura a doua: „Dumnezeu este iubire„!

Al doilea este extras din Evanghelie şi anume: Dumnezeu se roagă pentru noi: „Părinte, păstrează-i în credinţă şi păzeşte-i de rău”.

Iar al treilea, prezent atât în Evanghelie cât şi în cuvintele apostolului Petru din prima lectură, este că Scripturile se vor împlini: „Trebuia să se împlinească Scriptura pe care a prezis-o Duhul Sfânt”.

Nu cred că ai cum să ţii cont de toate acestea trei şi totuşi să rămâi stresat. Să le aprofundăm puţin, dar în ordine inversă. Să ne vedem dacă aceste adevăruri ne pot ajuta să ne eliberăm măcar pentru un timp de anumite griji, de un anumit stres. Nu trebuie să promitem mult pe termen lung, dar măcar pentru o săptămână. Să fie ca în acea campanie din şcolile generale unde elevii au participat la „şcoala altfel”. Să avem şi noi acum „săptămâna altfel” sau „credinţa altfel” sau, de ce nu, „viaţa altfel”, adică fără stres căci Dumnezeu care este iubire se roagă pentru noi şi ne învaţă în sfânta Scriptură că va rândui totul spre binele nostru, iar Scripturile se vor împlini.

Da, eu cred că Scripturile se vor împlini oricât ne-am agita noi, orice ar face unii şi oricât s-ar strădui alţii să li se împotrivească. Ele se vor împlini pentru că sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ascultându-mă vorbind despre aceasta, unii pot reacţiona şi spune imediat: „Ah, dacă vorbim de Scripturi şi împlinirea lor, mai adăugăm un factor de stres: porunci, legi, pretenţiile lui Dumnezeu etc. pe care trebuie să ne străduim noi să le împlinim şi care nu se împlinesc de la sine. Şi nu-i deloc uşor”. Nu-i adevărat! Şi aceasta pentru că nu suntem noi cei care împlinim Scripturile, ci Domnul. El dă viaţă cuvântului său. El este garantul afirmaţiilor sale: „Dumnezeu rânduieşte totul spre binele celor care-l iubesc pe el”. În acest adevăr al împlinirii vreau să găsim un sprijin, vreau să găsim ceva care să ne ajute să eliminăm stresul din viaţa noastră. Stresul ar trebui să fie boala celor care nu cred în Dumnezeu. Nu ştim noi oare din Scripturi că Domnul rânduieşte totul spre binele celor care-l iubesc pe el? Şi atunci, de ce ne temem? Nu este Domnul nostru mai presus de toate, nu este el stăpânul vieţii noastre şi al istoriei? Poate nu este, poate nu suntem încă convinşi.

De aceea invoc scriptura să ne spună declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu. Să ascultăm ce spune Scriptura, ce spune Domnul: „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!” (Ier 31:3). Şi întăreşte Cristos acest adevăr: Vouă, prietenilor mei, vă spun: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheenă; da, vă spun, de acesta să vă temeţi. Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Vouă însă, chiar şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii. (Lc 12,4-7).

Celor care cred în Domnul şi în împlinirea Scripturilor, celor care suferă din cauza stresului şi a grijilor, psalmistul le spune: „Aruncă spre Domnul grija ta şi el te va susţine!” (Ps 54, 23), asigurându-i că el însuşi a experimentat cum „L-am căutat pe Domnul şi el m-a auzit şi din toate necazurile m-a izbăvit (Ps 33,5).

Din toate necazurile el ne izbăveşte şi nu avem de ce ne teme: stresul, răul, moartea nu au ultimul cuvânt. Nu-l vor avea niciodată. Păcatul nostru, oricât de mare ar fi, nu anulează nici iubirea lui Dumnezeu, nici sacrificiul Crucii. Nu avem de ce ne teme: oricât s-ar strădui unii, tot Dumnezeu va câştiga la final. Oricât şi orice ar face unii, Scripturile se vor împlini. Iar dacă ştiind acestea totuşi suferim este pentru că nu credem….sau nu credem suficient.

Ştiţi acel exemplu al oamenilor dintr-o localitate care, îngrijoraţi de seceta mare care punea în pericol culturile agricole, s-au dus la parohie şi i-au cerut preotului ca în ziua următoare să celebreze împreună o slujbă pentru a cere de la Dumnezeu o ploaie bună şi curată. Preotul a fost de acord. În dimineaţa zilei următoare – zi care se anunţa din nou plină de soare – la ora stabilită, lumea s-a adunat. Venind preotul, când să iasă la altar, l-a trimis pe dascăl să le spună că el nu celebrează această slujbă pentru că nu le vede credinţa, nu se simte nici urmă de credinţă în prezenţa lor. Şi i-a trimis acasă să se pregătească şi să vină a doua zi. Dar şi a doua zi i-a trimis acasă pe motiv că sunt lipsiţi de credinţă. A treia zi oamenii s-au enervat şi l-au chemat pe preot să le explice cum de simte el ce credinţă au ei. Iar el le-a spus: „Vedeţi, voi aţi venit aici, în această zi însorită, ca ne rugăm pentru ploaie. Însă, dacă aţi fi avut credinţă că rugăciunea vă va fi ascultată, aţi fi venit toţi cu umbrele. Nu văd nicio umbrelă. Nu văd nici o urmă de credinţă”.

Uneori şi credinţa noastră e fragilă sau poate chiar inexistentă. Totuşi, chiar dacă noi nu credem, este Dumnezeu cel care se roagă pentru noi! Pentru credinţa noastră. Pentru unitatea noastră. Pentru ca să fim păziţi de rău. L-am auzit pe Isus în sfânta evanghelie cum îl imploră pe Tatăl pentru noi. În ajunul pătimirii sale el e preocupat de soarta noastră. Ne-a iubit şi ne iubeşte până la capăt. Noi suntem tot ce-l interesează pe Dumnezeu. Însă, haideţi să ne întrebăm astăzi: noi ce facem pentru Dumnezeu? Oare nu suntem stresaţi şi pentru că ne preocupăm de cele mai multe ori de lucrurile noastre şi uităm de lucrurile şi lucrările lui Dumnezeu?! Oare nu suntem stresaţi pentru că nu suntem convinşi că unele lucruri chiar s-au petrecut şi s-au întâmplat tocmai pentru noi?!

Mă nelinişteşte o întrebare: după învierea lui Isus, după predicarea evangheliei, după sutele şi miile de minuni, după sutele de oameni sfinţi, cum se face că lumea nu merge în direcţia cea bună?! Noi suntem martori ai acestor lucruri, suntem beneficiari unor minuni sau ai unor oameni minunaţi şi totuşi cum de nu îndrăznim să fim pe drumul cel bun, să ne aruncăm cu grijile economice, problemele legate de serviciu, stresul cauzat de examene, nemulţumirile politice şi altele direct în braţele Domnului?! Ce aşteptăm ca să ne punem pe drumul cel bun, în direcţia mântuirii, noi şi lumea întreagă?!

Dar ce mă interesează pe mine întreaga lume?!!! Pot eu oare să le imprim tuturor o direcţie bună? Nicidecum. Atunci întrebarea potrivită, după ce ştiu toate acestea – învierea Domnului, minuni, oameni sfinţi – este: viaţa mea merge în direcţia potrivită? Ce răspândesc? Ce transmit? Viaţa mea merge spre împlinirea Scripturilor sau împotriva ei?

E adevărat că stresul e molipsitor, dar la fel de molipsitoare poate şi trebuie să fie şi bucuria, optimismul: arătaţi oamenilor în cine ne-am pus speranţa! Lăsaţi să se vadă! Transmiteţi speranţă!

Suntem uneori ciudaţi şi ridicoli: ne temem de telefoanele ascultate, de emailurile urmărite, dar uităm de mesajul transmis de propria viaţă! Mersul pe stradă, îmbrăcămintea, gesturile şi cuvintele, transmit mai mult decât zece emailuri sau poze de pe facebook, mai mult decât zeci de convorbiri telefonice!

Spun acestea pentru că astăzi este şi Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale… Toţi suntem emiţători şi receptori: ce primim şi ce transmitem?! Ce lăsăm să umple căsuţele noastre de email sau peretele de facebook? Ce dăm mai departe?! Mesajul sfântului părinte pentru ziua mondială a comunicaţiilor sociale ne invită să redescoperim importanţa tăcerii pentru comunicare. Surprinzător: să taci ca să poţi vorbi, să poţi dialoga şi transmite ceva! „Este vorba despre raportul dintre tăcere şi cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să se echilibreze, să se succeadă şi să se integreze pentru a obţine un dialog autentic şi o apropiere profundă între persoane. Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, ori pentru că provoacă o anumită hărmălaie, ori pentru că, dimpotrivă, creează un climat de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie”.

Şi mai spune Sfântul Părinte: „dacă Dumnezeu vorbeşte omului şi în tăcere (să ne gândim la momentul morţii pe cruce şi la înmormântarea sa, liniştea mormântului), şi omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu… Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplaţie, care ne face să intrăm în tăcerea lui Dumnezeu şi astfel să ajungem la punctul unde se naşte cuvântul, cuvântul răscumpărător”.

Tăcerea ne-ar putea elibera de multe griji: cine reuşeşte să tacă, să mediteze, să dialogheze cu sine şi cu Dumnezeu, e mai puţin stresat. Cine reuşeşte acestea transmite celorlalţi un mesaj plin de speranţă şi optimism şi arată că e loc pentru îndreptarea lumii, că nu e totul pierdut.

Acum revenim la noi şi ne întrebăm: ce transmitem? Stres sau optimism, încurajare sau pesimism, tăcere sau zgomot?

Suntem adesea pătrunşi de suferinţă pentru că uităm că nu noi conducem lumea, că nu suntem noi izvorul fericirii noastre şi nici a fericirii celor din jur. Sunt atât de obositori acei oameni care promit fericirea. Mă tem de oamenii care promit că mă fac fericit chiar şi atunci când nu vreau… Auzim, mai ales acum, tot felul de promisiuni: „noi suntem fericirea dvs. siguranţa, viitorul etc.”. Ei?! Oare chiar sunt ei totul, tot binele meu, toată fericirea şi siguranţa mea?! Şi cu Dumnezeu cum rămâne?! Când aud cum strigă şi se îmbulzesc în viaţa mea prin simţul auzului, îmi amintesc de acea uşă pe care scria în dreptul soneriei: „Vă rugăm nu sunaţi, ieşim noi din când în când!”. Da, nu am nevoie de fericirea promisă de ei, de soluţiile lor… Să nu mai strige lângă mine… Îi voi căuta eu din când în când sau când şi dacă voi avea nevoie de ei. Acum să mi-l redea pe Dumnezeu care este iubire… Eu îl prefer pe acest Dumnezeu!

Să privim la doi oameni deosebiţi şi să învăţăm de la ei. Unul este fericitul Ioan Paul al II-lea care a spus şi a trăit „Totus tuus”. Cu totul al lui Dumnezeu şi al Mariei. I-a oferit totul lui Dumnezeu şi nu a păstrat nimic pentru sine. Iar lucrul acesta l-a eliberat de orice griji, de orice stres, chiar dacă nu i-a fost uşor şi a trebuit să treacă prin multe încercări. Din toate a ieşit biruitor pentru că a ştiut în cine să-şi pună încrederea, a ştiut cine este izvorul fericirii. Şi nu a fost dezamăgit!

Un alt exemplu ne vine din viaţa episcopului nostru martir, Anton Durcovici, pentru care nu încetăm să ne rugăm ca să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor. Ca episcop al Diecezei de Iaşi în anii grei ai prigoanei comuniste el şi-a ales ca deviză: Beatus populus cuius Deus Dominus est! – Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul”. Chiar şi în suferinţă, un popor al Domnului este fericit. Vreau să fim din nou acel popor fericit, acel popor al Domnului, acel popor care ştie şi preţuieşte valorile, omul, credinţa. Să fim din nou acel popor care respectau, începând cu conducătorii lor, deviza ţării pe când era regat: Nihil sine Deo! Nimic fără Dumnezeu… Nici mijloacele de comunicare socială! Nici politica! Nici economia! Nici viaţa, nici serviciul, nici examenele… nimic… Totul cu Dumnezeu! Scripturile se vor împlini şi al lui Dumnezeu este ultimul cuvânt! Şi e un cuvânt plin de fericire, eliberator de stres, pentru că Dumnezeu este iubire, o iubire care poate şi vrea totul, în special fericirea omului. Amin.

LECTURA I
Trebuie să devină împreună cu noi, martor al învierii sale.

Citire din Faptele Apostolilor 1,15-17.20a.20c-26
¹⁵ În zilele de după înălţare, fraţii erau adunaţi în număr de circa o sută douăzeci. Petru s-a ridicat în mijlocul adunării şi a zis: ¹⁶ „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura, pe care a prezis-o Duhul Sfânt prin gura lui David, despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor trimişi să-l prindă pe Isus. ¹⁷ El era din numărul nostru şi fusese părtaş la misiunea noastră. ^20ac În cartea Psalmilor scrie: „Slujba lui să o ia altul”. ²¹ Iată ce avem de făcut: Trebuie ca unul dintre aceşti bărbaţi, care ne-a însoţit tot timpul cât a trăit între noi Domnul Isus, ²² începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care a fost luat de la noi, să devină împreună cu noi martor al învierii sale”. ²³ Au fost propuşi doi: Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi Matia. ²⁴ Apoi s-au rugat astfel: „Tu, Doamne, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care dintre aceşti doi l-ai ales, ²⁵ ca să ia locul slujbei de apostol, din care a căzut Iuda, mergând spre destinul lui”. ²⁶ Au tras deci la sorţi şi sorţii au căzut pe Matia. De atunci a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 102,1-2.11-12.19-20ab (R.: 19a)
R.: Domnul şi-a aşezat tronul său în ceruri.
sau
Aleluia.
¹ Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi toată fiinţa mea să laude numele său cel sfânt!
² Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de darurile lui. R.

¹¹ Cât de mare este distanţa de la cer la pământ,
tot aşa de mare este mila sa
faţă de cei care se tem de dânsul,
¹² cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult îndepărtează de la noi păcatele noastre. R.

¹⁹ Domnul şi-a aşezat în ceruri tronul său,
stăpânirea sa se întinde peste toate.
^20ab Binecuvântaţi pe Domnul, toţi îngerii lui,
voi, cei puternici, care împliniţi poruncile sale. R.

LECTURA A II-A
Cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 4,11-16
Preaiubiţilor, ¹¹ dacă Dumnezeu ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul. ¹²Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită. ¹³ Noi cunoaştem că rămânem în el şi el în noi, prin faptul că ne-a dat din duhul său. ¹⁴ Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii. ¹⁵ Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. ¹⁶ Noi am cunoscut iubirea pe care o are Dumnezeu faţă de noi şi am crezut într-însa. Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.

Cuvântul Domnului

ALELUIA In 14,18
(Aleluia) Nu vă voi lăsa orfani, spune Domnul;
eu mă duc şi vin iar la voi; şi inima voastră se va bucura. (Aleluia)

EVANGHELIA
Să fie una ca şi noi.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 17,11b-19
În acel timp, ^11b Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Părinte sfânt, păstrează-i în credinţă faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. ¹² Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău, pe cei pe care mi i-ai dat; am vegheat asupra lor şi nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. ¹³ Acum însă vin la tine şi acestea le spun în lume, ca bucuria mea în ei să fie deplină. ¹⁴ Eu le-am dat cuvântul tău şi lumea a început să-i urască, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. ¹⁵ Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău. ¹⁶ Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. ¹⁷ Consfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. ¹⁸ După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa îi trimit şi eu pe ei în lume. ¹⁹ Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr.

Cuvântul Domnului