Cât adevăr a reuşit să exprime sfântul Grigore cel Mare în textul propus pentru această zi ca meditaţie şi rugăciune la oficiul lecturilor: degeaba vorbim, degeaba scriem, degeaba predicăm, dacă nu trăim! Şi ştim cu toţii că nu e uşor să trăieşti ceea ce spui şi predici. Dacă ar fi fost uşor nu cred că ar mai fie ieşit acea vorbă „să nu faci ce face popa, ci să face ce zice popa” pentru că el zice şi nu face. De fapt, Isus a spus cu mult înaintea tuturor: „Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac” (Mt 23,3). Şi nu e valabil doar pentru preoţi, ci pentru toţi „sfătoşii” acestei lumi. Acum îmi răsună în minte cuvintele de la hirotonire: ai grijă ca ceea ce citeşti să crezi, ceea ce crezi să predici, ceea ce predici să practici. Amin!
Iată şi învăţătura sfântului Grigore cel Mare, papă:
Adevărata învățătură se ferește de îngâmfare
Ascultă, Iob, cuvântările mele, ia aminte la toate cuvintele mele (Iob 33,1). Aceasta este caracteristica specifică învățăturii celor aroganți, care nu știu să expună cu umilință ceea ce învață, și nici să transmită corect adevărurile pe care le cunosc. Când îi învață pe alții, prin cuvintele lor, dau impresia că se consideră pe ei înșiși ca fiind foarte sus, că privesc la cei care ascultă ca și cum s-ar afla mai jos decât ei și că le vorbesc nu pentru a da sfaturi, ci ca unii care pretind să le impună stăpânirea lor.
Acestora, pe bună dreptate, Domnul le spune prin gura profetului: Voi i-ați stăpânit cu asprime și cruzime (Ez 34,4). Într-adevăr, cu asprime și cruzime stăpânesc aceia care, în loc să-i corecteze pe supușii lor raționând cu seninătate, se grăbesc să-i supună în mod grosolan cu autoritatea lor.
Dimpotrivă, adevărata învățătură se ferește cu atât mai mult de acest viciu al îngâmfării, chiar în gândire, cu cât intenția sa constă tocmai în a-l ataca cu săgețile cuvintelor sale pe cel care este maestru al îngâmfării. De fapt, adevărata învățătură are grijă să nu aducă
omagiu, prin comportamentul său arogant, celui pe care îl combate prin cuvinte sfinte în inima ascultătorilor ei. Astfel, se străduiește să învețe prin cuvintele sale și să arate prin viața sa umilința, care este mama și învățătoarea tuturor virtuților, pentru a învăța ucenicilor adevărul mai mult prin fapte decât prin cuvinte. De aceea, Paul, vorbind tesalonicenilor, ca și cum ar fi uitat de autoritatea pe care o avea ca apostol, le spune: Ne-am făcut copii în mijlocul vostru (1Tes 2,7 Vg). De aceea, și apostolul Petru, când spune: Fiți gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră, afirmă că, în învățarea doctrinei, trebuie să fie respectate
anumite reguli, și adaugă: Dar cu blândețe și bună-cuviință, având o conștiință curată (1Pt 3,15-16).
Când Paul îi spune ucenicului său: Acestea să le spui, să îndemni și să mustri cu toată autoritatea (Tit 2,15), nu-i sugerează o dominare bazată pe putere, ci o autoritate bazată pe viața trăită. De fapt, înveți pe cineva cu autoritate atunci când mai întâi faci și apoi vorbești.
Învățătura este lipsită de credibilitate atunci când conștiința încurcă limba. Pentru aceasta, sfințenia vieții îl acreditează pe cel care vorbește mult mai mult decât înălțimea discursului său. Și despre Domnul este scris: El învăța ca unul care are autoritate, și nu în felul cărturarilor și al fariseilor (Mt 7,29). Numai el a vorbit cu autoritate adevărată, într-un mod unic și eminent, deoarece nu a comis niciodată, din slăbiciune, vreo faptă rea. El a avut de la puterea divinității ceea ce ne-a dat nouă prin nevinovăția umanității sale.
Din Comentariu asupra cărții lui Iob, de sfântul Grigore cel Mare, papă
(Cartea 23, 23-24: PL 76, 265-266)
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu