Prea târziu te-am iubit…

„Indiferent unde suntem năzuința noastră este
să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu” (2Cor 5,9).

Am auzit despre doi oameni care, intrând într-o biserică, au rămas neclintiţi în faţa unui crucifix foarte bine realizat: un Isus care purta pe trupul său semnul agoniei, al biciuirii, al încoronării cu spini, al batjocurii şi al drumului crucii; un Isus de pe care nu se ştersese praful drumului ce acum acoperea trupul sângerând; un Isus răstignit ce stătea să strige „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul” (Lc 23,46). După câteva momente unul dintre ei, cu emoţii, a spus: „Iată unde ajungi, iată ce păţeşti, dacă-i iei prea în serios pe oameni”. La care celălalt, printre lacrimi, i-a spus: „Nu. Aici ajungi atunci când îi iubeşti prea mult… cel mai mult!”.

E greu de spus care dintre ei avea dreptate. Nu cred că aceste afirmaţii se exclud, ci cred mai degrabă că se completează reciproc. Da, cred că Isus a ajuns pe cruce pentru că ne iubeşte cel mai mult, dumnezeieşte de mult. Dar cred că este pe cruce şi pentru că a luat omul în serios. Dumnezeu întotdeauna ia în serios omul. Şi dacă aici, la cruce, la sacrificiul suprem al pătimirii şi al morţii, se ajunge atunci când Dumnezeu îl preţuieşte pe om, mă întreb unde se ajunge atunci când omul îl ia în serios pe Dumnezeu? Da, ce ar fi să mai gândim şi altfel: să iniţiem o zi a omului care-l ia în serios pe Dumnezeu. Avem Ziua Mondială a Sănătăţii, a Păcii etc., ce-ar fi să avem şi Ziua Mondială a Omului care-l ia în serios pe Dumnezeu?!

Să ne imaginăm o zi în care toţi oamenii, măcar toţi creştinii, îl iau în serios pe Dumnezeu şi-i împlinesc cerinţele. Oameni care nu fac rău, care se roagă pentru duşmanii lor, care fac bine celor care-i urăsc şi-i vorbesc de rău. O zi în care oamenii din biserică îşi amintesc ce a spus Isus: „Dacă ştii că fratele tău are ceva împotriva ta, mergi mai întâi şi te împacă cu el”… şi se duc imediat să facă pace. Cum ar arăta viaţa noastră? Cum ar arăta în acea zi viaţa din jurul nostru, din comunitatea noastră? Mi-ar fi aşa dragă acea zi.

Da, trebuie să mărturisesc că îmi plac mult, foarte mult, oamenii care-l iau în serios pe Dumnezeu, pe Isus Cristos. Ştiţi unde se ajunge atunci când îl iei în serios pe Dumnezeu? Se ajunge la acei oameni sfinţi, la preoţi şi călugări, la familii şi tineri care trăiesc cuvântul lui Dumnezeu. Se ajunge la oameni ca sfântul Anton de la care atât de des aşteptăm un semn mijlocitor, o minune.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu faci ca Zaheu din sfânta Evanghelie şi spui în văzul tuturor: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva îl despăgubesc împătrit”, pentru că ştii că Dumnezeu te-a atins şi atingerea sa este irezistibilă.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu faci ca acel om despre care am auzit zilele trecute că a plecat pe jos din Polonia spre Portugalia, spre Santiago de Compostela, un loc în care ajung anual mii de credincioşi pelerini. A plecat să străbată singur 4000 de km, să treacă prin şapte ţări – Polonia, Cehia, Austria, Elveţia, Franţa, Spania, Portugalia – doar ca să-l întâlnească pe Cristos şi să şi-l interiorizeze.

Dacă-l iei în serios pe Dumnezeu îndrăzneşti să fii unul dintre acei misionari care ascultă de îndemnul lui Cristos: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia. Mergeţi şi botezaţi. Mergeţi şi spuneţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, acea împărăţie despre care am auzit şi-n evanghelie: o împărăţie care creşte uimitor de mult, dar nimeni nu ştie cum. Suntem uimiţi în faţa modului silenţios al lui Dumnezeu de a lucra, uimiţi cum de la 12 oameni simpli s-a ajuns la mai mult de un miliard de creştini. Și nimeni nu știe cum, toți însă știu – chiar dacă nu cred! – că aici e vorba de lucrarea lui Dumnezeu (cf. Mc 4,26-34).

Îmi plac toţi aceşti oameni – Zaheu, Polonul, misionarii – care ies din confortul lor şi caută să facă ceva şi pentru alţii. Legat de această îndrăznire de a ieși din confortul personal, îmi amintesc un exemplu din viaţa a doi sfinţi: sfântul Nicolae şi sfântul Cassian. Aceştia, fiind deja în rai, unde totul era bine, perfect, s-au hotărât să se întoarcă totuşi pe pământ, să vadă ce se mai întâmplă în urma lor. Mergând ei agale, într-o intersecţie a unui sat văd împotmolit în noroaie carul unui om care se necăjea să-şi scoată boii de acolo, dar în zadar. Sfântul Nicolae, voi să-i sară în ajutor, dar Cassian încercă să-l oprească: „Nu se cuvine, frate Nicolae. Tu nu vezi ce haine imaculate avem. A-l ajuta înseamnă să ne murdărim şi va fi vai de noi la întoarcerea în rai”. Însă Nicolae l-a lăsat vorbind, s-a coborât în noroi şi l-a ajutat pe bătrân. La întoarcerea în rai, sfântul Petru îi ia la rost. „Unde aţi fost?… Şi ce-i cu ţinuta asta neîngrijită la tine, Nicolae?” Şi Nicolae îi povesteşte cele petrecute. „A, da?!”, fu răspunsul bucuros şi plin de uimire al sfântului Petru. „Bravo. Frumos lucru ai făcut. Dar Cassian nu era cu tine? El cum de nu e murdar?!”, întrebă Petru. „Ba da, era cu mine, dar el nu a vrut să-şi murdărească hainele”, a spus stingherit Nicolae. „Aha… Ei bine, atunci facem aşa. La împărţirea sfinţilor în calendar, tu vei avea, în Rusia, 2 sărbători pe an şi vei fi cel mai iubit de copii, iar tu Cassian, vei avea doar o sărbătoare…şi aia pe 29 februarie şi o să-ţi vină rândul o dată la 4 ani. Asta ca să nu uite nimeni că omul merită orice sacrificiu”.

Chiar dacă nu ştiu de câte ori vor fi puşi în calendar cei care pleacă în misiuni, cei care au curajul de a ieşi din confortul personal, din siguranţa casei şi să meargă să-i ajute pe alţii, ştiu însă că au posibilitatea să ajungă nu în calendare, ci în împărăţia lui Dumnezeu. E vorba de acea împărăţie deschisă tuturor celor care îndrăznesc, pentru că e adevărat ce ne spune tuturor fericitul Ioan Paul al II-lea: „Nu uitaţi că toţi suntem capabili de fapte măreţe – faceţi din viaţa voastră ceva măreţ!”.

E un gând ce vreau să străpungă astăzi auzul şi inima tuturor: toţi suntem capabili de fapte măreţe! Să nu ne mulţumim cu puţin, cu starea noastră, să ieşim din mediocritate, să îndrăznim să-l luăm în serios pe Cristos şi mesajul său; să fim conştienţi că tot ceea ce facem contează… lasă o urmă.

Când am auzit despre o persoană că pleacă în misiuni am întrebat-o de ce şi cum, de unde dorinţa asta. Şi mi-a spus că-i visul ei de mulţi ani, mai exact are acest vis de când un preot venit din misiuni, din Gana, i-a arătat un filmuleţ şi câteva poze despre ce se întâmplă pe acolo. Mă gândesc: oare acel preot ştia că gestul său va lăsa această urmă în inima cuiva? Puţin probabil! Dar iată că urma lăsată, gestul său poate mic şi neînsemnat, a dat rod bogat. Gesturile noastre contează enorm, uneori, ca şi în cazul împărăţiei lui Dumnezeu, dau un rod bogat, chiar dacă noi nu ştim cum.

Să mergi misionar înseamnă să mergi să duci speranţă. Să porţi forţa nădejdii acolo unde lumea e la capătul deznădejdii, al mizeriei, al foamei, al necredinţei etc., înseamnă să duci Evanghelia, care nu e nimic altceva decât o veste bună.

Îmi amintesc legat de misiuni un filmuleţ: un om curăţa porumb într-o găleată. În spatele lui zeci de copii slabi aşteptau să primească puţin, 2-3linguri de grăunţe. Senini şi nerăbdători. Un alt cadru era umplut cu camioanele de la crucea roşie care, pline cu ajutoare, străbăteau deşertul şi mergeau spre cei înfometaţi. Peste tot erau primiţi cu urale. Un al treilea cadru: un preot citea din evanghelie versetul următor: „Isus a luat cartea şi a citit: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună, să proclam celor închişi eliberarea, celor orbi vederea, să redau libertatea celor asupriţi, să vestesc un an de îndurare al Domnului”… (Lc 4,18). La sfârşitul filmuleţului un jurnalist se întreba ironic: de ce au nevoie aceşti oameni înfometaţi: de camioane cu mâncare care merg spre ei sau de un preot care să le citească Evanghelia?… Voiam să-mi răspund mie şi m-am uitat din nou: imensă bucurie la camioanele care soseau; dar neclintiţi şi senini, strălucitori şi transfiguraţi la Evanghelia pe care o ascultau. Atunci mi-am răspuns singur şi împărtăşesc cu voi acest răspuns: dacă nu ar fi cineva să le citească Evanghelia, cei mai mulţi dintre ei nu ar avea speranţa necesară şi forţa să reziste şi să aştepte acele camioane care vin rar: ar muri deznădăjduiţi. Plus că deseori, Evanghelia este cea care pune în mişcare sute de camioane de la creştini generoşi. Da, ei cred Evanghelia: cred că cei săraci au în Cristos un sprijin, pe unul de-al lor. Şi astfel rezistă. Ei, şi cei care aşteaptă cu speranţă ajutorul şi cei care trimit cu dragoste, sunt oamenii care-l iau în serios pe Dumnezeu.

Haideţi să facem din această zi o Zi mondială a omului care-l ia în serios pe Dumnezeu. Să schimbăm pentru o zi faţa pământului. Să renunţăm la zilele în care îl luăm la rost pe Dumnezeu sau pe aproapele. Să renunţăm la zilele de indiferenţă în faţa Evangheliei. Să renunţăm la comoditate şi să trăim, măcar pentru o zi, cuvintele lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este” (Mt 5,48).

Făcând astfel vom fi cei care le dau oamenilor speranţa Evangheliei, speranţa Împărăţiei lui Dumnezeu, le dăm un chip senin şi puterea de a aştepta încrezători ajutorul şi mângâierea Domnului şi a semenilor.

Când avem de sărbătorit un eveniment în viaţa noastră suntem asaltaţi de sfaturi şi urări. La cele pe care le primim aş adăuga şi eu trei gânduri pentru zilele importante din viaţa noastră sau pentru acele zile pline.

În primul rând, vă doresc să reuşiţi să-l luaţi mereu în serios pe Cristos, iar lucrul acesta să vă facă să vă simţiţi bine, împliniţi: Cristos şi mesajul său nu sunt o povară. Iar răsplata este mult peste măsura aşteptărilor noastre, pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

În al doilea rând doresc să păstrăm mereu vie conştiinţa că nu suntem noi cei care facem totul, nu suntem noi cei care schimbăm de unii singuri lumea întreagă, ci vor mai fi şi alţii care ne vor sta alături, dar va fi mai ales Dumnezeu. Da, Domnul va face cel mai mult. Iar lucrul acesta trebuie să ne liniştească. Îmi amintesc un episod din viaţa fericitului Ioan al XXIII-lea. După ce a fost ales papă nu mai putea dormi: avea multe de rezolvat, nelinişti, probleme. Asta până într-o seară, când epuizat de nesomn și griji, aude o voce:
„Ioane, de ce nu dormi?”.
Grăbit, sfântul părinte i-a răspuns: „Nu pot, Doamne. Am de rezolvat atât de multe lucruri. Sunt prea multe probleme etc.”…
„Ioane, dar cine conduce Biserica? Tu sau eu?”
„Tu, Doamne!”, a răspuns fără ezitare Papa cel Bun.
„Corect. Atunci mergi şi dormi liniştit. Rezolv eu restul”.

Şi în al treilea rând, dar nu în ultimul rând, mă tot gândeam cu ce anume din Sfânta Scriptură se poate asemăna aventura la care se înscriu misionarii. Unde aş putea găsi în Biblie o comparaţie pentru modul în care ei ies din confortul şi siguranţa lor şi se aventurează spre necunoscut şi nesiguranţă?! Şi m-am gândit la aventura lui Petru când Domnul i-a spus să coboare din barca sa şi să vină spre el mergând pe apă. Adică, să coboare din siguranţa bărcii şi să meargă pe acele valuri ameninţătoare… Şi Petru, spirit aventurier, chiar a coborât. Este extraordinar un lucru aici pe care trebuie să-l reţinem toţi: când Petru s-a uitat la Isus, când ţinta lui a fost Domnul, a mers în siguranţă pe apă, a păşit peste valuri. Când a început să se uite la valuri şi să se gândească la sine, la viaţa sa pusă în pericol, a început să se scufunde. Pentru că te aventurezi spre un Cristos care te cheamă să ieşi din confortul şi siguranţa ta şi să păşeşte pe un tărâm nesigur, îţi doresc să priveşti la Isus. Mereu. Vei putea străbate totul în siguranţă. Îţi doresc să-l simţi pe Cristos atunci când întinzi mâna. Iar dacă vreodată vei striga asemenea lui Petru: „Doamne, salvează-mă!”, să simţi cum te ridică la pieptul său şi te poartă spre locurile cele mai sigure. Să-l atingi pe Dumnezeu şi el să te atingă pe tine într-o îmbrăţişare ce nu-ţi doreşti să se termine!

De fapt, asta ne dorim cu toţii: un Cristos aproape de noi, aşa cum şi este! Spuneam la început că-mi plac oamenii care-l iau în serios pe Cristos. Ei bine, a-l lua în serios pe Cristos înseamnă în primul rând a-l considera mereu viu, prezent. Unii pleacă în depărtări să-l vestească pe Cristos, noi rămânem să-l vestim aici sau unde ne poartă viaţa. Important e să nu uităm că gesturile noastre lasă urme puternice: pot schimba vieţi în bine sau în rău, că ziua în care ne hotărâm să-l luăm pe Cristos în serios, este ziua în care răspundem cu iubire la iubirea sa ce la pironit pe Cruce.

Şi nouă, asemenea sfintei Fecioare Maria, ni s-a încredinţat o responsabilitate enormă: aceea de a-l lua în serios pe Cristos şi de a-l vesti şi altora. Buna noastră Mamă să ne mijlocească harurile necesare pentru a crea în comunitatea noastră ziua în care oamenii îl iau în serios pe Cristos, după cum şi Dumnezeu a creat o lume în care el în ea în serios pe om în fiecare clipă. Amin.

Textul de mai sus este format din combinarea a două predici:
una, cea de  bază, ţinută în biserica din Luizi Călugăra (Bacău),
la o sfântă Liturghie la care au participat membri misionari
ai Asociaţiei Puncte Inimă (17 iunie 2012);
iar cealaltă, ţinută în Catedrala din Iaşi, marţi, 19 iunie,
la o Liturghie în cinstea sfântului Anton.