Muntele Tabor: ce bine ne simţim aici!


Pelerinajul nu e doar un timp de rugăciune. Ştiam aceasta cu mult înainte de a pleca în marea aventură a Israelului. Pelerinajul este şi un timp de socializare – şi am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi! -, un timp de îmbogăţire a cunoştinţelor geografice, istorice, culturale. Dar mai presus de orice, acest pelerinaj a fost un timp al uimirii, al marilor mirări, al gurilor căscate la maxim de strigătul „wow…incredibil!”. Spunea cineva că „originea filozofiei este uimirea” (Platon) şi că uimirea sau mirarea este acel impuls interior care îl determină pe om să filozofeze (Aristotel). Nu îmi amintesc ce gânduri filozofice m-au copleşit în dimineaţa în care am urcat Taborul plin de uimire, dar îmi amintesc cum toţi am spus împreună cu apostolul Petru: „Wow, Doamne, ce minunăţie!… Ce bine ne este nouă aici. Ce bine ne simţim aici. Să ne stabilim cortul aici. Să ne oprim aici”

După ce am zărit din depărtări Taborul şi minunata lui formă, dovadă perfecţiunii din creaţia lui Dumnezeu (atunci mi-am amintit cuvintele părintelui Cleopa: „Dacă dealurile şi câmpiile sunt spinarea lui Dumnezeu, gândiţi-vă cât de strălucitoare trebuie să fie faţa sa!„), ne-am apropiat de baza muntelui, de unde am fost preluaţi de microbuze speciale (un fel de taxi!) şi duşi pe culmea muntelui. Am ajuns la o înălţime de 588 de metri şi eram la aproximativ 10 km (în linie dreaptă) sud-est de Nazaret şi aproximativ 20 km (în linie dreaptă) sud-vest de lacul Genezaret.

Ne-am îndreptat cu toţii spre biserica transfigurării. Într-un colţ al bisericii, în capela sfântului Ilie, am citit sfânta Evanghelie şi ne-am rugat.

Isus l‑a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i‑a dus deoparte pe un munte înalt şi i s‑a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le‑au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i‑a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i‑a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. Isus a venit, i‑a atins şi le‑a zis: „Ridicaţi‑vă, nu vă temeţi!” Ridicându‑şi ochii, n‑au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur (Mt 17,1-8).

Eram în locul plin de uimiri. Eram copleşit. Abia acum îl înţeleg pe Petru. Mă mir cum de nu au strigat şi ceilalţi doi ucenici, Iacob şi Ioan, de ce nu au insistat. Oare ei, văzând locul şi, mai ales, văzându-l pe Isus, chiar nu au spus nimic? Trebuie să fi exclamat ceva şi ei! Aici chiar e un loc în care vrei să rămâi, mai ales dacă e şi Domnul cu tine.

După prezentarea şi explicaţiile primite din partea părintelui Iosif, ni s-a oferit un timp liber: rugăciuni, meditaţii, fotografii. Într-un colţ al bisericii este loc pentru adoraţie euharistică. Stând în faţa tabernacolului simţi că eşti ca ucenicii: cel mai aproape de Isus, de Cristos care are un alt chip, dar la fel de luminos: chipul euharistic. Evanghelia şi rugăciunea, schimbarea la faţă şi tot peisajul mirific au făcut rugăciunea mea mult mai frumoasă. Mi s-a părut foarte potrivit să recit din breviar (cred că era cumva şi la rând!) o parte din psalmul 18:

2 Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu
şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale.
3 Ziua încredinţează zilei mesajul,
iar noaptea transmite nopţii înţelegerea.
4 Nu e vorbire, nu sunt cuvinte
ale căror glasuri să se poată auzi,
5 şi totuşi vocea lor străbate tot pământul,
vestea lor ajunge la marginile lumii.
6 În ele, acolo a fixat un cort pentru soare
şi el, ca un mire, iese din camera sa nupţială,
se bucură ca un viteaz ce porneşte la drum în grabă.
7 Răsare la un capăt al cerurilor
şi-l străbate până la celălalt capăt,
şi nimic nu se poate ascunde de căldura lui.
8 Legea Domnului este desăvârşită,
înviorează sufletul;
mărturia Domnului este adevărată,
îl face înţelept pe cel neştiutor.
9 Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima,
poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii.
10 Frica de Domnul este curată,
rămâne pentru totdeauna;
judecăţile Domnului sunt adevărate,
toate sunt drepte.
11 Ele sunt mai de dorit decât aurul
şi decât mult aur curat,
mai dulci decât mierea şi decât fagurele proaspăt.
12 Slujitorul tău primeşte înţelepciunea prin ele;
pentru cel care le păzeşte răsplata este mare.
13 Cine îşi dă seama de greşelile făcute din neatenţie?
Curăţă-mă de păcatele ascunse.
14 Mai presus de toate,
păzeşte‑l pe slujitorul tău de mândrie,
ca ea să nu mă stăpânească niciodată.
Atunci voi fi fără vină şi curăţat de păcatul cel mare.
15 Plăcute să-ţi fie cuvintele gurii mele
şi gândurile inimii mele să ajungă înaintea ta,
Doamne, stânca mea şi mântuitorul meu!”

La sfârşitul rugăciunii am schimbat cuvintele psalmistului şi spuneam: „Muntele Tabor vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, despre cât de frumoasă îi este faţă, cât de strălucitor îi este chipul! Locul acesta vesteşte inimii mele iubirea ce i-o poartă Dumnezeu. Nu e vorbire, nu mai am cuvinte. Gloria Domnului, strălucirea feţei sale e pe acest munte!”.

Apoi am avut timp să admirăm împrejurimile pline de verdeaţă, culturile din Valea Izreelului şi să zărim în depărtare, privind spre Marea Mediterană, muntele Carmelului, pe care ştiam că vom ajunge peste două zile. Undeva sus, lângă biserică, pe un platou cu o panoramă copleşitoare, ne-am lăsat răsfăţaţi de suflul plăcut al vântului. Toţi admiram şi ne minunam, iar aparatele de fotografiat abia făceau faţă cerinţelor noastre. A fost timp şi pentru o poză de grup, tot grupul!

Da, am fost pe locul în care s-au făcut minuni. Aici simţeam că pot să cer ceva de la Domnul. De fapt, senzaţia asta a favoritismului m-a cam urmărit în tot pelerinajul: peste tot mi se părea că păşesc pe locuri care permit anumite favoruri, care încurajează rugăciunile de cerere. Şi nu am ezitat să cer!

Doamne, ştii ce ţi-am cerut aici? Să-mi placă mereu în preajma ta! Să caut mereu compania ta şi a sfinţilor tăi. Să stau mereu cu tine şi să nu-mi pierd niciodată încrederea în iubirea ce mi-o porţi, în forţa pe care o ai de a mă transforma, de a da inimii mele chipul luminos al feţei tale, strălucirea învierii tale. Totodată aş dori enorm de mult ca şi ţie să-ţi fie drag să stai în preajma mea. Iar când suntem împreună, când suntem uniţi, să mă uit pe mine.

Mi-ar fi plăcut să mă uit pe muntele Tabor, dar ne aşteptau alte minunăţii: Nazaretul, locul întâlnirii cu preacurata fecioară Maria şi sfântul Iosif.

Categorii:Calatorii si pelerinajeEtichete:, , ,

1 comentariu

  1. A republicat asta pe Prea târziu te-am iubit… și a comentat:

    Amintiri de pe muntele Tabor…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: