Pelerinajul nu e doar un timp de rugăciune. Ştiam aceasta cu mult înainte de a pleca în marea aventură a Israelului. Pelerinajul este şi un timp de socializare – şi am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi! -, un timp de îmbogăţire a cunoştinţelor geografice, istorice, culturale. Dar mai presus de orice, acest pelerinaj a fost un timp al uimirii, al marilor mirări, al gurilor căscate la maxim de strigătul „wow…incredibil!”. Spunea cineva că „originea filozofiei este uimirea” (Platon) şi că uimirea sau mirarea este acel impuls interior care îl determină pe om să filozofeze (Aristotel). Nu îmi amintesc ce gânduri filozofice m-au copleşit în dimineaţa în care am urcat Taborul plin de uimire, dar îmi amintesc cum toţi am spus împreună cu apostolul Petru: „Wow, Doamne, ce minunăţie!… Ce bine ne este nouă aici. Ce bine ne simţim aici. Să ne stabilim cortul aici. Să ne oprim aici”

După…