Prea târziu te-am iubit…

Am auzit povestiri despre oameni care au trăit toată viaţa lor lângă o comoară şi nu au ştiut. Abia după moartea lor, moştenitorii sau noii proprietari, dorind să construiască nu ştiu ce anexe, au săpat şi au descoperit bogăţiile ascunse în acele locuri. Există de asemenea lucruri (tablouri, bijuterii, timbre etc.) despre a căror valoare afli abia atunci când nu le mai ai, după ce eventual le-ai schimbat pe lucruri de nimic. Îmi şi imaginez un tablou al omului ce regretă: un trup mâhnit şi încruntat, cu mâinile adânc înfipte în păr, cu ochii bulbucaţi şi ridicaţi spre cer, cu un oftat prelungit în urma căruia se aude doar atât: „Ah, dacă aş fi ştiut!”. Trist!

Dar mult mai trist decât necunoscutele şi neexploatatele valori ale lucrurilor de lângă noi, este că uneori nu ne dăm seama nici de valoarea oamenilor pe care-i cunoaştem. Petrecem ore întregi, stăm ani de zile unii lângă alții și doar după ce unul dispare din cercul nostru ne dăm seama de potențialul și valoarea lui. Oare chiar suntem atât de orbi? Sau e vorba de indiferenţă? Sau egoismul, propriile preocupări, ne întunecă orizontul şi nu distingem talanţii celuilalt?

Deşi trăim în timpurile vitezei, când omul vrea să se întreacă cu forţa sunetului şi a luminii, se pare că ne mişcăm încet, mult prea încet, pentru a descoperi valorile din jurul nostru. Reuşim să ajungem departe, să analizăm sistemele solare, dar nu reuşim să-l observăm pe cel de lângă noi. Ştim care este starea unui om ce trăieşte la marginea cealaltă a lumii (vedem în direct la televizor pe CNN sau BBC sau chiar RTV), dar habar nu avem cum îl cheamă pe vecinul nostru sau ce probleme are.

Cum se face că avem ochi doar pentru unii? Cum să ne explicăm lipsa de implicare în viaţa celor de lângă noi? Cine sau ce ne determină să fim preocupaţi de Africa, dar să neglijăm, de exemplu, România? Am menţionat de Africa (un loc ce-mi este foarte drag!) pentru că mi-am amintit că atunci când se pune problema ca cineva să meargă în Africa să predice evanghelia e mare îmbulzeală. Toţi vor. Probabil e şi aventura care atrage, nu doar credinţa şi pasiunea pentru evanghelie. Dar când e vorba să meargă cineva până în satul vecin sau parohia din celălalt capăt al oraşului să predice aceeaşi evanghelie toţi devin ocupaţi cu alte treburi. Iar necesităţile sunt şi aici foarte mari, nu doar în Africa. Oare chiar suntem atât de selectivi?

Ce mai este la fel de frapant în tot acest spirit preferenţial sau selectiv este lipsa de consecvenţă. Nu aplicăm mereu aceleaşi principii. De exemplu, atunci când se aude, despre un medic bun, un chirurg, oamenii din toate colţurile lumii aleargă la el. Merg la el pentru că ştiu sigur că acolo vor găsi vindecare pentru suferinţele lor. Însă când se aude despre Cristos de ce nu aleargă toată lumea sau tot atât de mulţi la el? Şi el a vindecat, a făcut adevărate minuni pentru cei bolnavi. Am ascultat astăzi în sfânta evanghelie: „Isus a venit lângă Marea Galileii şi, suindu-se pe munte, s-a aşezat acolo. Atunci a venit la el o mulţime mare, având cu ea şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi alţi mulţi bolnavi; i-au aşezat la picioarele lui, iar el i-a vindecat, astfel încât mulţimea se minuna văzându-i pe muţi vorbind, pe ciungi vindecaţi, pe şchiopi umblând, pe orbi văzând, şi-l slăveau pe Dumnezeul lui Israel” (Mt 15,29-31).

Mai mult decât minunile vindecării, străluceşte în fragmentul biblic meditat astăzi la sfânta Liturghie, miracolul euharistic: pasiunea lui Cristos pentru om şi minunea înmulţirii pâinilor. Este emoţionat să-l auzi pe Dumnezeu cum spune: „Îmi este milă de mulţime, căci, iată, sunt trei zile de când stă lângă mine şi nu are ce să mănânce; nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum” (Mt 15,32). Şi urmează miracolul: cu şapte pâini şi puţini peştişori a săturat mulţimea mare de oameni adunată în jurul său. Este imaginea Euharistiei: bucăţica de pâine potoleşte cel mai mare strigăt al sufletului, foamea după nemurire. Orice firimitură euharistică se dizolvă în fiinţa celui ce o primeşte şi inundă fiecare părticică a trupului. În euharistie omul devine ceea ce mănâncă, se îndumnezeieşte, se umple de prezenţa lui Dumnezeu. Nu mai are nevoie de nimic altceva. De aceea sunt unii sfinţi care au trăit numai din Euharistie, nu au mai mâncat nimic altceva. Aceştia sunt cu adevărat oameni care l-au simţit pe Dumnezeu, i-au experimentat în propriul lor trup forţa, i-au simţit puterea de a potoli orice dor sau necesitate a fiinţei umane.

Euharistia este misterul credinţei noastre: un Dumnezeu „prizonier” al tabernacolelor; un Dumnezeu dispus să intre în fiecare inimă; un Domn măreţ, necuprins, infinit de bogat atinge viaţa celor mici sau mari, săraci sau bogaţi, trişti sau fericiţi etc. Euharistia e modul lui Dumnezeu de a ne arăta cât de mult ne iubeşte. Euharistia este calea aleasă de Dumnezeu pentru ca omul să nu se mai simtă singur. Cine priveşte şi primeşte Euharistia simte că Dumnezeu s-a pus la dispoziţia omului. Dumnezeu este un Rege slujitor: ştie să se facă mic pentru a-i fi de folos omului. Prin Euharistie Dumnezeu ne este accesibil: putem ajunge la el şi el la noi. Dumnezeu nu mai este departe, acolo, undeva în ceruri, ci este aici, pe pământ, lângă mine, în Euharistie, în Tabernacol, în inima mea.

Despre Euharistie nu se scrie bine decât în genunchi. De fapt, despre Euharistie orice ai scrie, oricum, oriunde nu ai cum să scrii suficient de bine. Cuvintele pot cuprinde doar o mică parte, infimă, din bogăţia ascunsă în bucăţica de pâine consacrată. Ce cuvinte ar fi suficiente pentru a-l cuprinde pe Creatorul, Răscumpărătorul şi Sfinţitorul nostru, Isus Cristos? Cu ce gând sau cu ce rugăciune am putea sta înaintea lui în afară de rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul”?

Euharistia nu o simţi citind texte, nici măcar rugăciuni. Euharistia o simţi cu inima. Te aşezi la picioarele altarului şi începi să-ţi faci inima să bată. Nu o laşi să bată la întâmplare, dezordonat, oricum şi pentru oricine. Ci numai pentru el, cel ce s-a făcut vecinul nostru, aproapele nostru, fratele nostru. Uneori stai o clipă şi deja simţi răspunsul lui. Alteori Domnul tace şi abia după un timp simţi aşa, ca o adiere răcoroasă de vară, trecerea lui prin inima ta. Simţi cum Dumnezeu te inundă şi îţi pătrunde toată fiinţa acoperind lipsurile tale, oferind răspuns neliniştii tale.

În faţa Euharistiei este esenţial să ai răbdare. Dumnezeu nu se grăbeşte, altfel ar fi făcut lumea într-o clipă şi tot într-o clipă ar fi răscumpărat-o. Însă creaţia a durat 6 zile. Apoi, în ziua a şaptea, Creatorul s-a odihnit. Pentru răscumpărare noastră Isus a trăit 33 de ani pe pământ, apoi s-a împlinit momentul oferindu-ne nouă trupul său, dându-şi duhul şi lăsându-ne spiritul său sfânt. Poate tocmai pentru că Euharistia necesită răbdare, cere calm, face ca ea să nu mai fie considerată potrivită pentru timpul nostru. Noi ne grăbim. La noi totul trebuie să se întâmple repede. Vrem să prindem totul „în direct” şi alergăm în mii de părţi ca să nu pierdem nimic. Fugim atât de mult ca să ne realizăm însă când ne oprim din agitaţie ne dăm seama cât de mult ne-am împrăştiat. În timp ce viteza ne risipeşte, Euharistia, cu calmul şi tăcerea Domnului, ne adună. Trebuie să ai răbdare când ajungi în faţa lui Cristos ca să simţi cum Dumnezeu te priveşte.

Încerc să-mi imaginez chipul lui Dumnezeu când se uită la om, la mine sau la tine. Cred că imaginea cea mai bună a lui Dumnezeu din Euharistie este asemănătoare cu chipul celui care când te priveşte se îndrăgosteşte de tine. Ai surprins vreodată pe cineva privindu-te cu un chip care fără cuvinte spunea: „M-am îndrăgostit de tine”? Nu-mi pot imagina altfel. Este atât de multă afecţiune, iubire, lumină în acest sacrament. Cât de mult trebuie să iubeşti pe cineva ca să fii dispus să aştepţi oricât, chiar şi toată viaţa lui, ca să vină la tine? Sau să se întoarcă la tine. Dumnezeieşte de mult! Doar cel îndrăgostit e dispus să aştepte. Ceilalţi sunt grăbiţi.

În lumea vitezei, a risipirii, a indiferenţei faţă de ceilalţi (din egoism!) euharistia este un remediu care trebuie valorificat. Este medicul la care lumea trebuie să alerge. Avem obligaţia de a apela mai mult la acest medic, medicament, comoară. Avem un salvator la care apelează prea puţini. Avem un antidot pe care-l foloseşte prea puţină lume. Avem o comoară în mijlocul nostru de care încă nu suntem conştienţi suficient de mult.

În tabernacol este Dumnezeu de la care aşteptăm mântuirea. Este Domnul în care am nădăjduit. Este Păstorul cel bun care şterge lacrimile de pe feţele tuturor şi care va îndepărta de pe pământ orice ocară. Este cel pe care l-a vestit Isaia şi l-au cântat psalmiştii: „chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă voi teme de niciun rău căci tu eşti cu mine” (Ps 22,4).

Astăzi vreau să preţuim această comoară şi vorbim lumii despre acest mare dar. Astăzi vreau să evităm regretul întârzierii ca să nu fim nevoiţi să mai spunem: „Prea târziu te-am iubit, prea târziu te-am cunoscut, prea târziu mi-am dat seama de valoarea ta!”. Astăzi vreau să alungăm din inima lui Isus o tristeţe: suferă pentru că nu i se răspunde cu iubire la iubire (toţi suferim sau îi facem pe alţii să sufere când se întâmplă asta, doar că uneori ne dăm seama prea târziu!).

Ferice de noi că Domnul are răbdare: ne aşteaptă şi astăzi în aceeaşi tăcere. El este şi rămâne comoara noastră tăcută.