Prea târziu te-am iubit…

În graba noastră trecem deseori pe lângă oameni şi abia după câţiva metri ne oprim şi ne întrebăm: „Oare de unde-l ştiu pe asta?!… Sigur l-am mai văzut pe undeva!”. Dar ne consolăm imediat cu gândul la vreo posibilă confuzie sau vagă asemănare: „Mi s-a părut!” sau „Seamănă puţin cu X, dar nu are cum să fie tocmai el şi tocmai aici”. Şi ne vedem de drum, de treburi, de existenţa noastră. Uneori atât de prinşi suntem cu ale noastre că nu avem timp, chef, ochi să-i vedem pe cei din jurul nostru. Uneori apăsarea vieţii este atât de mare încât mergem cu privirea aţintită doar spre pământ, uitând de oameni şi de cer. Dar avem şi zile când stăm la pândă: vrem să ştim cine a mai apărut în jurul nostru, cine şi ce a mai făcut, pe cine l-am putea transforma din străin în prieten sau, de ce nu, şi invers: din prieten în străin. Poate că deseori pândim şi pentru că ne gândim că şi alţii stau şi ne pândesc, trag cu ochiul la viaţa şi întâmplările noastre. Unii fac acest lucru din curiozitate, alţii doar ca să omoare timpul, alţii urzind planuri răutăcioase (ca în evanghelia de astăzi!), alţii pentru că vor să nu mai fie înconjuraţi de atât de mulţi străini: vor să cunoască lumea şi să fie cunoscuţi.

Este adevărat că cei mai mulţi dintre oameni ne sunt străini, după cum pentru cei mai mulţi noi înşine suntem nişte străini (câţi oameni cunoaştem şi ne cunosc din cei şapte miliarde?). Dar asta nu ne afectează sub nicio formă. Şi nici nu trebuie să suferim din lipsă de popularitate. Însă este grav când ne devenim nouă străini, când nu ne cunoaştem pe noi înşine: nu ştim de ce suntem în stare, nu ştim (şi nici nu ne zbatem să aflăm!) ce talente avem şi nu valorificăm nimic din darurile cu care am fost înzestraţi. La fel de grav este când nu-i cunoaştem pe cei din jurul nostru, pe cei apropiaţi împreună cu care trăim zi de zi: părinţi, soţi, copii, fraţi, prieteni etc. Şi mult mai grav este atunci când te apropii de celălalt cu gânduri meschine, te faci că-ţi doreşti prietenia lui, dar de fapt urmăreşti doar propriile interese. Apropierea de celălalt poate avea zeci de motivaţii şi mijloace, dar toate trebuie să ducă spre un scop bun, trebuie să fie pentru o cauză bună, fără să uităm că niciodată, dar absolut niciodată, scopul nu scuză mijloacele!

Este greu să ajungi la inima omului, să pătrunzi în misterul fiinţei celui de lângă tine, însă atunci când prin zeci de încercări repetate, prin străduinţe ajungi să-l cunoşti pe celălalt, efortul îţi este răsplătit. Numai după o adevărată cunoaştere se poate vorbi de prietenie adevărată, de o iubire care e mai mult decât dragoste la prima vedere. Doi străini nu vor fi niciodată prieteni buni şi între ei nu se poate lega o iubire veşnică înainte de paşii necesari pentru cunoaşterea reciprocă.

Iar adevărata cunoaştere nu se dobândeşte prin „pândirea” celuilalt ca să vezi ce şi cum face şi, mai ales, să vezi când greşeşte sau când cade. Cum să se apropie inima fariseilor de Isus dacă evanghelistul notează despre ei: „Fariseii îl pândeau pe Isus să vadă dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă” (Mc 3,1-6). Omul pândac nu caută niciodată fericirea celuilalt, ci doar satisfacerea propriilor curiozităţi sau îmbuibarea unui egoism nesătul. Fariseii nu au înţeles nimic din prezenţa lui Isus, nimic despre misiunea sa, nimic din faptele sale minunate. Tot ce şi-au dorit a fost să-l pândească pe acest „străin” în speranţa că vor găsi o modalitate de a-l pedepsi. Întru-un final s-au şi hotărât şi „s-au sfătuit cum să-l dea la moarte pe Isus” (Mc 3,6).

De multe ori şi pe noi ne învăluie frica de celălalt, cel din casă sau cel de la locul de muncă, colegul de şcoală sau de afaceri, de omul întâlnit pe stradă sau chiar de cel pe care ar trebuie să-l ocrotim şi să-l ajutăm cu prezenţa noastră. Refuzăm să privim binele din celălalt şi stăm la pândă. Însă viaţa ne demonstrează de cele mai multe ori că în timp ce noi suntem răi, celălalt, cel pândit, este bun, mult mai bun decât noi şi mult mai înţelept. Aşa cum s-a dovedit astăzi şi Isus în faţa fariseilor – „iubitorii sâmbetei în defavoarea omului” – pe care i-a pus în dificultate prin această întrebare: „În zi de sâmbătă este permis să faci bine, sau să faci rău? Să salvezi o viaţă, sau să o laşi să se piardă?” (Mc 3,4).

Dacă trecem cu uşurinţă peste faptul că ceilalţi nu ne cunosc aşa cum suntem, nu tot la fel de uşor trecem peste alte situaţii. De exemplu, ne întristăm atunci când vrem să facem un bine şi el e perceput ca fiind un rău. Ne doare când în urma unei binefaceri primim nerecunoştinţă. În acest cadru îl înţelegem şi pe Isus şi reacţia sa în urma tăcerii fariseilor atunci când au fost întrebaţi. Notează sfântul Marcu: „Atunci, (Isus) privindu-i cu mânie, rând pe rând pe cei din jur, mâhnit din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!” Omul şi-a întins mâna şi ea s-a vindecat” (Mc 3,5). Mânia şi mâhnirea l-au cuprins pe Domnul nostru din cauza împietririi inimii lor. Cadrul devine trist, însă ne bucură faptul că Isus nu s-a lăsat copleşit de răutatea pândacilor. El iese din nou triumfător din această confruntare şi arată că nimic, dar absolut nimic, nu trebuie să ne împiedice să facem binele, să ajutăm un om, să ne apropiem chiar şi de cei care ne sunt „străini”, necunoscuţi. Dar să ne apropiem mereu cu intenţii drepte, cu gânduri bune, dorind să câştigăm omul şi să-l transformăm în prietenul nostru.

Exemplul său să ne călăuzească paşii. Curajul său să ne inunde sufletul. Iubirea sa de oameni să umple şi inima noastră. Să fim şi noi în această zi mai presus de cei care ne urmăresc pentru a ne face răul, să fim mai presus de josnicia celor care încearcă să ne atragă în păcat, să fim motiv de bucurie pentru cei din jurul nostru, vindecare pentru cei bolnavi şi suferinzi. Să fim persoane care aduc bucurie în jurul lor, cu ochii spre ceilalţi doar pentru a le face binele.

Gândul mi-a rămas şi la prima lectură şi la psalmul responsorial, care îmi amintesc mereu de veşnicia preoţiei primite: „Tu eşti preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec”. Cât de frumos exprimă acest adevăr cântecul de mai jos:

Miercuri, 23 ianuarie 2013 

Miercuri din saptamâna a 2-a de peste an
Ss. Emerentiana, fc. m.; Ildefons, ep.

 

LECTURA I
Tu eşti preot în veci, asemenea lui Melchisedec.

Citire din Scrisoarea către Evrei 7,1-3.15-17
Fraţilor, ¹ acest Melchisedec, regele Salemului, preotul Dumnezeului celui Preaînalt, a ieşit în întâmpinarea lui Abraham, când acesta se întorcea din incursiunea în care i-a înfrânt pe regi, l-a binecuvântat, ² iar Abraham i-a dat a zecea parte din tot ce luase. Or, acest nume în traducere înseamnă „rege al dreptăţii”; în plus, el era şi regele Salemului, adică rege al păcii. ³ Şi apoi nu se aminteşte nimic de tatăl său, nici de mama sa, nici de strămoşii săi, nici de începutul existenţei sale, nici de sfârşitul vieţii lui: prin toate acestea se aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu şi rămâne preot pentru totdeauna. ¹⁵ Acest lucru apare şi mai evident prin faptul că, asemenea lui Melchisedec, se ridică un alt preot. ¹⁶ El a devenit preot nu după prescrierile unei legi omeneşti, ci în puterea unei vieţi nepieritoare. ¹⁷ Căci iată mărturia Scripturii: „Tu eşti preot în veci, asemenea lui Melchisedec”.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 109,1.2.3.4 (R.: 4b)
R.: Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec.
¹ Aşa vorbeşte Domnul către stăpânul meu:
„Şezi la dreapta mea, până voi pune pe duşmanii tăi
aşternut picioarelor tale”. R.

² Domnul întinde din Sion sceptrul puterii tale,
spunând: „Domneşte în mijlocul duşmanilor tăi!” R.

³ În ziua puterii tale
tu domneşti strălucind de sfinţenie;
înainte de luceafărul dimineţii,
ca roua te-am născut. R.

⁴ Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău:
„Tu eşti preot în veci
după rânduiala lui Melchisedec!” R.

ALELUIA Mt 4,23
(Aleluia) Isus predica evanghelia despre împărăţia lui Dumnezeu şi-i vindeca pe cei bolnavi şi suferinzi. (Aleluia)

EVANGHELIA
În zi de sâmbătă, e permis să salvezi o viaţă, sau s-o laşi să se piardă?

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 3,1-6
În acel timp, ¹ Isus a intrat în sinagogă; acolo era un om care avea o mână paralizată. ² Fariseii îl pândeau pe Isus, să vadă dacă îl va vindeca în zi de sâmbătă şi astfel să îl poată acuza. ³ Isus a spus omului care avea mâna paralizată: „Vino şi stai în mijloc”. ⁴ Apoi s-a adresat celorlalţi: „În zi de sâmbătă este permis să faci bine, sau să faci rău? Să salvezi o viaţă, sau să o laşi să se piardă?” Dar ei tăceau. ⁵ Atunci, privindu-i cu mânie, rând pe rând pe cei din jur, mâhnit din cauza împietririi inimii lor, i-a spus omului: „Întinde-ţi mâna!” Omul şi-a întins mâna şi ea s-a vindecat. ⁶ După ce au ieşit, farisei s-au întrunit cu adepţii lui Irod şi s-au sfătuit cum să-l dea la moarte pe Isus.

Cuvântul Domnului