Cursuri intensive pentru unitatea creștinilor


ecumenismExistă astăzi un obicei binevenit în ajutorul omului grăbit. Tot mai multe şcoli şi instituţii oferă cursuri intensive. Şi astfel, în câteva săptămâni sau luni, poţi învăţa o meserie sau o limbă străină. Mulţi se înscriu la astfel de cursuri intensive în speranţa că apoi vor putea practica o nouă meserie sau vor putea ajunge într-o ţară mai prosperă, unde cunoscând limba, vor putea să beneficieze de anumite avantaje. Deşi sunt mulţi care frecventează astfel de cursuri, după terminarea lor, doar unii reuşesc cu adevărat să le valorifice.

Cam aşa mi se pare că se întâmplă şi cu noi, creştinii, în aceste zile de rugăciune. Timp de opt zile participăm cu viu interes la momentele de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Ne rugăm împreună, medităm, ascultăm predici, ne documentăm etc. Sunt zile intensive! Dar apoi? Ce se întâmplă cu noi după 25 ianuarie, când se termină această octavă? Nu e necesar să ne concentrăm acum, în timp ce citim, pe ce se va întâmpla după 25 ianuarie şi să ne facem planuri. Este suficient să ne amintim ce am făcut concret anul trecut după terminarea octavei de rugăciuni. De câte ori ne-am mai rugat? De câte ori am încercat să ne apropiem de celălalt sau să-l ajutăm pe un altul să se apropie de noi? Câte bariere am depăşit?

Cu cât lecţiile de la cursul intensiv, să le spunem aşa, sunt mai participate, cu atât cresc şansele de a reuşi ceva după terminarea lor. Titlul cursului de anul acesta este: „Ce cere Domnul de la noi”. Lecţia de astăzi, ziua a şasea, se intitulează: „A merge dincolo de bariere”. Şi ştiţi cine este în centrul acestei lecţii, cine ne învaţă cum să trecem dincolo de barierele prejudecăţilor şi ale fricii de celălalt? O femeie. Iată despre ce femeie este vorba:

În acel timp, 21 Isus s-a retras în ţinutul Tirului şi al Sidonului. 22 Atunci o femeie canaaneană din acel ţinut a venit la el şi a început să strige: „Fie-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită îngrozitor de diavol”. 23 Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt. Ucenicii au venit la el şi l-au rugat: „Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră!” 24 Isus a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel!” 25 Dar ea a venit, s-a prosternat în faţa lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!” 26 El a răspuns: „Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi s-o arunci căţeilor”. 27 Atunci ea a replicat: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor”. 28 Isus i-a răspuns: „Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!” Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat.

Lecţia de astăzi vine din partea unei femei, o mamă care a fost admirată de Isus şi apreciată cu aceste cuvinte: „Femeie, mare este credinţa ta!” Dar… prin câte a trecut sărmana ca să ajungă aici, să ajungă la această apreciere şi mai ales să asculte cuvintele „Femeie, mare este credinţa ta. Să ţi se împlinească dorinţa!”.

Ca să ajungă la această admiraţie din partea lui Isus, mama din evanghelie a trebuit să depăşească bariere care se pot asemăna cu barierele pe care trebuie să le depăşim noi în drumul spre unitate.

O primă barieră peste care a trecut este necunoaşterea. Este uimitor cum ea, o străină, ajunge la cunoaşterea identităţii lui Isus. A aflat cine este cel care străbate ţinuturile sale şi i se adresează cu acest apelativ: „Doamne, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!”A găsit apelativul potrivit: Doamne, Fiul lui David. Noi, în relaţiile cu cei care împărtăşim aceeaşi credinţă, dar nu şi aceeaşi Biserică, cu ce apelative ne adresăm? Cum ne raportăm unii la alţii în limbajul nostru? Poate de cele mai multe ori formulele noastre nu sunt pline de politeţe sau de prietenie pentru că nu ne cunoaştem. Câte ştim noi despre cei cu care împărţim teritoriul, unii poate chiar casa, dar nu şi comuniunea deplină a religiei? Chiar aşa: am avut vreodată curiozitatea să citim şi să ne informăm, de exemplu, despre istoria Bisericii Ortodoxe sau despre istoria comunităţilor religioase creştine din România? Am avut vreodată curiozitatea să participăm la ceremoniile lor, ca să vedem cine sunt, ce fac, cum se roagă? Este un adevăr ştiut: cine nu se cunoaşte, nu se poate împrieteni. Cine nu se cunoaşte nu poate trăi împreună.

Aici avem prima barieră peste care trebuie să trecem pentru a putea merge mai departe spre unitate. Acum, ţinând cont de numele cursului – Ce cere Domnul de la noi? – să ne analizăm şi să vedem ce putem face pentru a-i cunoaşte mai bine pe cei de lângă noi. Să ne apropiem de ei şi să-i ajutăm şi pe ei să se apropie de noi. Să-i invităm să se roage împreună cu noi şi să creăm ocazii de a ne ruga împreună cu ei. Să le citim istoria. Să le învăţăm ritualul şi să le prezentăm şi ritualul nostru. Să ne îmbogăţim din această minunată cunoaştere reciprocă. Apoi, abia apoi, vom putea merge mai departe aşa cum a făcut şi femeia din evanghelie.

Ceea ce urmează, din exemplul mamei din evanghelie, este şi mai vrednic de uimire. O adevărată lecţie de speranţă care trebuie să ne înveţe şi pe noi să depăşim o altă barieră. După ce a apelat la Isus cu măreţul nume de Domn şi Fiu al lui David, ne-am fi aşteptat ca Mântuitorul să o admire imediat şi să-i vină în ajutor. Erau puţini cei care-l recunoşteau şi i se adresau cu acest nume. Însă nu se întâmplă aşa. Dimpotrivă, Isus se comportă ca şi cum nu ar fi auzit. Dar femeia nu se descurajează, ci luptă. Insistă atât de mult, încât ucenicii se văd nevoiţi să intervină ca Domnul să facă ceva pentru că altfel nu scapă de ea, de strigătele ei. Şi din nou, şi la intervenţia ucenicilor, Isus refuză: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 15,24). A fost cea de-a doua lovitură pentru femeie. Însă nici de data aceasta nu s-a lăsat doborâtă, ci notează evanghelistul: „Dar ea a venit, s-a prosternat în faţa lui, zicând: Doamne, ajută-mă!„. Şi primeşte cel de-al treilea refuz din partea lui Isus: „Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi să o arunci căţeilor” (Mt 15,24).

Oameni buni, câţi dintre noi am mai fi îndrăznit ceva şi după această replică? Ne-am fi retras poate trişti, lipsiţi şi de această ultimă speranţă de care ne agăţasem: o minune făcută de Cristos. Noi poate am fi renunţat. Însă mama din evanghelie nu a renunţat. Ba mai mult, ea găseşte un răspuns plin de înţelepciune şi credinţă: „Da, Doamne…”. Aici este esenţialul. Da, Doamne… ai dreptate. Nu sunt vrednică. Nu merit. Da, Doamne, am putea spune şi noi, nu suntem vrednici din cauza înstrăinării noastre de tine şi de adevăr să fim uniţi, însă… tu poţi să faci această minune! „Da, Doamne”, a spus femeia şi a adăugat, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor”. Îi dă dreptate lui Dumnezeu (ceea ce ar trebui să facem şi noi mai des!) şi îi spune că dacă nu poate primi o pâine întreagă, măcar o firimitură să primească şi ea. E plină de speranţă. Dragostea ei de mamă nu o lasă să se descurajeze şi se avântă în luptă pentru fiica ei. Şi reuşeşte!

Evanghelia vorbeşte despre dragostea şi lupta unei mame pentru fiica ei. În cazul nostru e invers: suntem adunaţi aici ca fii ce ne iubim mama, Biserica. Dragostea de fii ar trebui să ne arunce în luptă pentru mama noastră, Biserica. Să luptăm fără să ne descurajăm pentru a repara inima zdrobită de dezbinare. Dar oare noi chiar sperăm în această izbândă? Noi chiar avem în inimi această speranţă aşa încât am fi în stare să trecem peste toate refuzurile? Cum vom trece peste această barieră a descurajării care pare că încolţeşte în inima noastră? Nu de puţine ori am auzit: „Păi de atâţia ani ne rugăm şi nu se vede nimic. Ce rost mai are? Nu vom reuşi!”. Femeia din evanghelie cum a reuşit? Ce a ajuta-o să treacă peste primele bariere? Credinţa. Era convinsă, credea din toată inima, că doar Domnul o poate ajuta. Alt ajutor era sigură că nu mai poate găsi.

Şi aici apare a treia barieră pe care şi noi, după exemplul mamei din evanghelie, trebuie să o depăşim: necredinţa. În acest fragment, evanghelistul Matei ne-a relatat una dintre cele mai frumoase mărturii de credinţă: femeia care a crezut până la capăt că numai Isus o poate salva de durerea ei. Credinţa a ajutat-o pe femeie să-şi transforme necazul în rugăciune: „Fi-ţi milă de mine, Doamne, Fiul lui David…. Doamne, ajută-mă!”. Credinţa este cea care a făcut-o să răzbată prin mulţime, să i se închine, să-i dea dreptate Domnului, dar şi să insiste. Credinţa ei i-a smuls Domnului una dintre cele mai frumoase admiraţii: „Femeie, mare este credinţa ta”. Ba mai mult, i-a smuls lui Cristos şi minunea mult sperată în care ea a crezut şi pentru care s-a rugat. Isus i-a spus: „Să ţi se împlinească dorinţa. Şi în acelaşi ceas fiica ei s-a vindecat” (Mt 15,28).

Trebuie să credem cu tărie că de această durere care ne macină – lipsa unităţii Bisericii – doar Cristos ne poate vindeca. Doar el poate face acea minune pe care trebuie să o sperăm, pentru care trebuie să ne rugăm fără încetare. Trebuie să ne transformăm şi noi necazul în rugăciune: „Doamne, ajută-ne. Uneşte-ne!”. Dar trebuie să ne rugăm cu acea convingere a mamei. Sau cu aceeaşi convingere a apostolului Paul care ne învaţă: „Cristos din cele două lumi a făcut un singur popor; prin moartea pe cruce el a făcut să cadă ceea ce îi despărţea, adică zidul urii” (Ef 2,14). Avem nevoie de Cristos ca să distrugă orice barieră, ca să ne ajute să trecem dincolo de orice barieră, dincolo de orice zid.

Îmi amintesc că în cameră unui prieten am văzut scrise pe un tablou aceste cuvinte: „Oamenii sunt singuri pentru că îşi construiesc ziduri în loc de poduri”… Parafrazând putem spune: comunităţile creştinilor sunt separate, Biserica nu este una, pentru că de-a lungul timpului oamenii au coborât bariere în loc să-şi întindă mâini prietenoase!

Dar poate că după aceste curs intensiv vom conştientiza mai mult ce anume cere Domnul de la noi şi ce anume trebuie să facem pentru a ajunge la unitate. Şi aşa cum se întâmplă la orice lecţie de curs, e bine la final să recapitulăm ce am învăţat astăzi şi să primim şi o temă pentru acasă.

Astăzi am învăţat lecţia unei mame despre cum se poate merge dincolo de bariere. Am învăţat să depăşim bariera necunoaşterii, iar tema pentru acasă la acest punct este cunoaşterea celuilalt. Trebuie să facem orice pentru a-l cunoaşte pe celălalt. Fără cunoaştere şi apropiere nu putem visa la unitate.

Am învăţat apoi să depăşim bariera descurajării. Să nu ne pierdem speranţa în faptul că într-o zi chiar va fi o singură turmă şi un singur păstor. Indiferent de vorbele unora, de atacul sau indiferenţa altora, noi avem această speranţa care se va împlini prin Dumnezeu: toţi vor fi una. Iar tema noastră pentru acasă este să vedem cum putem face ca să fim înflăcăraţi mai mult de această speranţă. Trebuie să facem orice pentru a exterioriza această speranţă în faţa celor descurajaţi.

Iar toate acestea trebuie să le facem plini de ceea ce am învăţat în ultima parte a lecţiei şi anume, credinţă. Avem nevoie de mai multă credinţă pentru a da o mărturie credibilă. Iar tema pentru acasă este să credem în posibilitatea acestei minuni: „toţi vor fi una!”. Şi nu doar să credem, ci să învăţăm să iubim orice ne apropie pe unii de alţii. Orice ne apropie trebuie iubit. Orice ne distanţează trebuie alungat, reparat, îndepărtat!

De fapt, tema pentru acasă este să găsim acel „orice” care ne apropie pe unii de alţii, acel „orice” care ne dă speranţă, acel „orice” care ne măreşte credinţa în Isus, Fiul lui David, cel împreună cu care ne rugăm acum „ca toţi să fie una”. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să nu uităm să valorificăm aceste cursuri intensive, adică să ne angajăm într-un fel sau altul în promovarea unităţii creştinilor. Şi aş mai adăuga doar atât: tema pentru acasă este obligatorie.

Aceste cuvinte sunt din predica ţinută la cea de-a şase celebrare din Ocatava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor,
la Iaşi în capela Surorilor Providenţei, 23 ianuarie 2013.

NB. Prea târziu mi-am dat seama (şi atunci doar cu ajutorul Preasfinţitului) că aş fi putut adăuga un detaliu important în această predică: ajutorul Sfintei Fecioare Maria, o mamă mult mai plină de cunoaşterea lui Dumnezeu, de speranţă în ajutorul său şi de credinţă.
Sfântă Fecioară Marie, Maica Bisericii, roagă-te pentru noi!

 

Categorii:ecumenism, Predici si meditatiiEtichete:, , , ,

5 comentarii

  1. multumesc pentru aceste ganduri,mi-ati dat unlicar de speranta in ceea ce am de facut eu ca mama pentru copiii mei .Domnul sa va binecuvanteze .

    Apreciază

    • Domnul să vă binecuvânteze întreaga familiie şi să vă întărească pentru a vă îndeplini cât mai bine această vocaţie de mamă.
      Sfânta Fecioară Maria, mama noastră, să vă mijlocească toate harurile de care aveţi nevoie!

      Apreciază

  2. Citez din predica dvs: „Chiar aşa: am avut vreodată curiozitatea să citim şi să ne informăm, de exemplu, despre istoria Bisericii Ortodoxe sau despre istoria comunităţilor religioase creştine din România? Am avut vreodată curiozitatea să participăm la ceremoniile lor, ca să vedem cine sunt, ce fac, cum se roagă? Este un adevăr ştiut: cine nu se cunoaşte, nu se poate împrieteni. Cine nu se cunoaşte nu poate trăi împreună.”
    CONFIRM din rasputeri!!! Si adaug cât de mult ma întristeaza când vad crestini aruncând cu noroi pâna si în sfintii altora… ma refer la blogurile incredibil de dusmanoase ale unor concetateni de-ai nostri, convinsi ca „sfintii parinti” sunt aceia care ne îndeamna sa ne desfiintam unii pe ceilalti, punând etichete infamante, comentând rautacios si… uitând cu totul de Domnul nostru si de cuvintele Lui…Într-adevar, numai privindu-ne semenii de alta confesiune cu ochii Lui si lasând ca Evanghelia sa ne converteasca, mai ales unde lucreaza inca prejudecatile, vom ajunge fiecare la nivelul sau la mult dorita unitate… Ce ne opreste sa privim si dincolo de gardurile noastre, sa cautam sa cunoastem felul în care se roaga ceilalti… daca nu prejudecatile si complexele de superioritate… si lipsa de atentie fata de cei diferiti de noi, care poate fi si o lipsa de dragoste…? Granita Bisericii, citeam undeva, trece prin inima fiecarui crestin.
    Ana

    Apreciază

    • Din păcate aşa este: prea mulţi cădem victimă amăgirii Diavolului care se foloseşte din plin de mult cunoscutul sistem „Divide et impera!”. Ne dezbină, ne pune pe unii împotriva altora, ne învrăjbeşte şi ne domină…
      Avem nevoie să ne rugăm mai mult unii pentru alţii, avem nevoie să fim mai buni unii cu alţii… şi pentru aceasta trebuie să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii.
      Domnul să reverse asupra noastră Duhul unităţii şi al păcii, iar prin Mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Maica Unităţii, să ajungem ziua cea mare în care toţi vom fi una.
      Aşa să ne ajute Dumnezeu.
      Şi vă mulţumesc pentru mărturia dvs. Zile binecuvântate!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: