Prea târziu te-am iubit…

Restaurantele de prestigiu şi firmele care se respectă îşi asigură o selecţie atentă a clientelei. Pe multe uşi care mărginesc aceste locuri privilegiate stau scrise cuvintele: „Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienţii!”. Şi este uşor de observat că în acele locuri sau localuri nu intră oricine şi oricum: e necesară o anumită vestimentaţie sau trebuie să asiguri o consumaţie anume şi să dispui de o oarecare sumă de bani etc. … Altfel rişti să nu fii primit sau să fii luat la rost tocmai în momentul în care începi să te simţi bine.

Mă gândesc la acest „drept de a selecta clienţii” care se practică în multe domenii.  Suntem refuzaţi, îndepărtaţi, trataţi cu dispreţ dacă nu îndeplinim anumite condiţii. Şi zonele privilegiate par să se extindă în favoarea unora şi defavoarea multora. Pare să fie în continuă creştere (ba chiar o creştere scăpată de sub control!) această selecţie care sădeşte în inimile noastre duşmănii, invidii, discriminări etc. Nu dăm semne că am vrea să ne facem lumea mai bună, să modelăm mediul în care trăim şi să-i dăm forma cea mai umană. Deşi dispunem de zeci de mijloace de comunicare şi relaţionare, mergem spre o lume care ne distanţează pe unii de alţii şi ne fragmentează aşezându-ne pe categorii cu acces limitat.

Dar asta fac doar oamenii, aceasta o facem doar noi între noi. Nu tot aşa stau lucrurile şi atunci când vine vorba de Dumnezeu. Generozitatea lui, dorinţa lui de a-i cuprinde pe toţi sau măcar pe cât mai mulţi este atât de bine reliefată de fragmentul evanghelic de astăzi. E surprinzător (aproape scandalos!) modul în care face „risipă” de sămânţă. Semănătorul – Dumnezeu – împrăştie sămânţa peste tot, absolut în orice fel de pământ: pe marginea drumului, printre pietre, printre spini şi în cele din urmă în pământul bun. Oare nu ar trebui ca Dumnezeu să fie mai atent cu bunurile sale? De ce să risipească sămânţa? De ce să arunce sămânţa în pământul pietros sau între spini sau la marginea drumului, locuri în care ştie că e puţin probabil să primească rod?

Aceste locuri sunt simbolul inimi noastre, a felului nostru de a ne trăi sau de a nu ne trăi credinţa. Însă Dumnezeu este şi vede dincolo de trăirile noastre! El nu se descurajează în faţa necredinţei noastre. El seamănă. Dumnezeu aruncă sămânţă bună în şi spre fiecare inimă. Fără pre-selecţii. Fără discriminări. Fără să pună condiţii. Fără să se teamă. Fără să regrete. Fără să-şi pună întrebări. Ceea ce are Dumnezeu atunci când împrăştie sămânţa este în primul rând iubirea faţă de pământul în care seamănă, faţă de inima omului în care vrea să prindă rădăcini şi din care vrea să culeagă rod bogat; apoi semănătorul are speranţa că munca sa nu va fi zadarnică şi ştie că din unele locuri va culege roade de treizeci, de şaizeci sau chiar de o sută de ori mai mult; şi nu în ultimul rând are credinţă în puterea seminţei de încolţi, de a răzbate şi prin pietre şi prin spini. Şi aşa este, sămânţa – cuvântul lui Dumnezeu – chiar răzbate şi în cele mai grele condiţii. Însă depinde ce se întâmplă în inima omului după ce această sămânţă începe să încolţească: dacă este îngrijită, aduce rod; dacă este abandonată, cresc spinii şi o înăbuşă sau o usucă soarele dogoritor al indiferenţei.

Astăzi îmi place să mi-l imaginez pe Dumnezeu trecând peste străzile lumii. Mi-l pot imagina purtat pe aripile îngerilor care-i cântă mărirea. Străbate totul de la înălţimea cerului şi revarsă cu îmbelşugare sămânţa cuvântului său. Toarnă încontinuu dintr-un bol care este ca un izvor nesecat. Ce mă uimeşte e că nicio sămânţă nu este risipită. Nici una nu cade în gol ca să ajungă pe pământ şi să fie călcată în picioare. Ci, dimpotrivă, fiecare sămânţă, ca şi cum ar avea un destinatar precis, îşi caută o inimă în care să prindă rădăcini. Fiecare sămânţă izvorâtă din îmbelşugata milostivire a Semănătorului îşi găseşte inima şi se aşază în ea. Apoi se aşterne tăcerea iar stăpânul timpului şi al răbdării aşteaptă să vadă cum răsar primele roade ale muncii sale. Iradiază de bucurie când vede inimile în care cuvântul său prinde viaţă şi începe să aducă rod. Ce zi poate fi mai frumoasă decât aceea în care Dumnezeu este plin de fericire?! Iar fericirea Domnului este omul, toţi oamenii. Fericirea Domnului suntem noi şi inimile noastre în care el a semănat cuvântul său dătător de viaţă.

Ferice de omul care primeşte sămânţa în pământ bun şi aduce rod bogat, indiferent dacă rodul este de treizeci, de şaizeci sau de o sută. Important este să rodim şi să nu zădărnicim munca semănătorului. Să nu risipim sămânţa pe care el o sădeşte direct în inimile noastre fără deosebiri sau discriminări, fără calcule sau reţineri, fără nimic altceva decât iubire, speranţă şi credinţă.

Dumnezeu nu-şi selectează oamenii sau inimile. Păcat însă că oamenii îl „selectează” pe Dumnezeu şi refuză să aduc rod în inimile lor.

Miercuri, 30 ianuarie 2013 

Miercuri din saptamâna a 3-a de peste an
Sf. Martina, m.

LECTURA I
Isus a condus pentru totdeauna la perfecţiune pe cei care primesc sfinţenia.

Citire din Scrisoarea către Evrei 10,11-18
Fraţilor, ¹¹ în Legea veche, preoţii, în templu, stăteau în picioare, pentru a celebra un cult zilnic şi pentru a oferi în mai multe rânduri aceleaşi jertfe, care n-au putut aduce niciodată iertarea păcatelor.¹² Dimpotrivă, Isus Cristos – după ce a adus unica jertfă pentru păcate – s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. ¹³ El aşteaptă de acum ca „duşmanii lui să fie puşi sub picioarele lui”. ¹⁴Prin jertfa sa unică, el a condus pentru totdeauna la perfecţiune pe cei care primesc de la el sfinţenia. ¹⁵ Tocmai aceasta este mărturia pe care ne-o dă Duhul Sfânt în Scriptură, căci după ce a spus: ¹⁶ „Iată care va fi alianţa pe care o voi încheia cu ei, după ce vor fi trecut acele zile”, Domnul declară: „Eu voi pune legile mele în inima lor, le voi scrie în mintea lor ¹⁷ şi nu-mi voi mai aminti de păcatele lor, nici de vinovăţia lor”. ¹⁸ Însă, dacă s-a acordat iertarea, nu mai e nevoie de jertfă pentru păcate.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 109,1.2.3.4 (R.: 4bc)
R.: Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec.
¹ Aşa vorbeşte Domnul către stăpânul meu:
„Şezi la dreapta mea, până voi pune pe duşmanii tăi
aşternut picioarelor tale”. R.

² Domnul întinde din Sion sceptrul puterii tale,
spunând: „Domneşte în mijlocul duşmanilor tăi!” R.

³ În ziua puterii tale
tu domneşti strălucind de sfinţenie;
înainte de luceafărul dimineţii,
ca roua te-am născut. R.
⁴ Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău:
„Tu eşti preot în veci
după rânduiala lui Melchisedec!” R.

ALELUIA cf. Lc 8,11
(Aleluia) Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, semănătorul este Cristos;
cine l-a aflat pe Cristos va trăi în veci. (Aleluia)

EVANGHELIA
A ieşit semănătorul să semene.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,1-20
În acel timp, ¹ Isus a început să înveţe iarăşi pe malul mării. Şi, deoarece o mare mulţime de oameni s-a adunat în jurul lui, el s-a urcat într-o barcă şi s-a aşezat. El era pe mare, iar mulţimea stătea pe ţărm. ² Le spunea multe lucruri în parabole. Printre altele, le-a spus: ³ „Ascultaţi! Iată, a ieşit semănătorul să semene; ⁴ şi cum semăna, o parte din sămânţă a căzut pe marginea drumului; venind păsările au mâncat-o. ⁵ Alta a căzut printre pietre, unde era puţin pământ şi, cum nu avea adâncime în pământ, a răsărit în scurt timp. ⁶ Dar când s-a ridicat soarele, a ars-o şi, fiindcă nu avea rădăcină, s-a uscat. ⁷ Altă parte a căzut între spini, iar spinii, crescând, au înăbuşit-o şi nu a dat rod.⁸ În sfârşit, o altă parte a căzut în pământ bun, a încolţit, a crescut şi a adus rod, care de treizeci, care de şaizeci, care de o sută de ori mai mult”. ⁹ Şi a adăugat: „Cine are urechi de auzit, să audă!”¹⁰ Când a rămas singur, cei din jurul lui şi cei doisprezece i-au cerut lămuriri cu privire la parabolă. ¹¹El le-a spus: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei lui Dumnezeu, însă pentru cei de afară toate sunt prezentate sub formă de parabole, ¹² pentru ca să se împlinească profeţia: «Vor privi cu ochii lor şi nu vor vedea, vor asculta cu urechile lor şi nu vor înţelege, ca nu cumva să se convertească şi să fie iertaţi»”. ¹³ Isus a adăugat: „Nu înţelegeţi această parabolă? Cum le veţi înţelege atunci pe celelalte? ¹⁴ Semănătorul seamănă cuvântul. ¹⁵ Lângă drum cade cuvântul la cei care îl ascultă şi, după ce au ascultat, vine numaidecât Satana şi ia cuvântul semănat în ei. ¹⁶ La fel se întâmplă cu cei care primesc cuvântul lui Dumnezeu ca în pământ pietros; după ce au ascultat cuvântul, îl primesc îndată şi cu bucurie. ¹⁷ Dar nu au rădăcină în ei, ci sunt nestatornici şi, dacă vine o strâmtorare sau o prigoană din cauza cuvântului, pe loc se leapădă. ¹⁸ Alţii primesc sămânţa într-un pământ cu spini. Aceştia sunt cei care ascultă cuvântul, ¹⁹ dar grijile acestei lumi, pofta amăgitoare de îmbogăţire şi celelalte pofte îi cuprind şi înăbuşă cuvântul, iar el rămâne fără rod. ²⁰Alţii primesc sămânţa în pământ bun. Ei sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc şi dau rod: unii de treizeci, alţii de şaizeci şi alţii de o sută de ori mai mult”.

Cuvântul Domnului