Nu ştiu de ce a durat atât să ajung aici. Cred că tocmai cu acest punct trebuia să-mi încep relatările în urmă cu 5 luni. Ceea ce s-a întâmplat acolo, pe acel munte, nu mi-a mai ieşit din minte. Încă din acele clipe mi-am dat seama că aşa ceva nu se uită, aşa ceva nu trece niciodată, ci rămâne adânc înfipt în inima mea. Îmi vine să adorm în speranţa că atunci când mă voi trezi voi fi din nou acolo, plin de fericire. Sau poate că adormind măcar voi visa locul unde paşii mei au mers pe urma paşilor săi şi cuvintele mele s-au făcut ecoul cuvintelor sale. A fost locul în care m-am simţit transfigurat, locul în care arătam altfel decât de obicei. Acolo a fost locul în care m-am simţit atât de aproape de Isus. Acolo a fost locul în care am înţeles felul lui de a predica, modul în care îşi alegea cuvintele, dar şi înţelepciunea cu care îşi alegea locurile în care să predice. Nu putea să găsească şi să aleagă un loc mai bun în care să vorbească despre fericire. Acolo fericirea are construit un palat ridicat de însăşi măiestria Creatorului în ziua creaţiei: totul formează un colţ de rai în care fericirea se simte ca o prinţesă.

Aşadar, atunci, în pelerinajul din Israel, după ce am vizitat oraşul lui Isus, biserica ridicată peste ruinele casei sfântului apostol Petru şi sinagoga construită de centurionul roman, am plecat spre punctul central al zilei: sfânta Liturghie pe Muntele Fericirilor. Şi era un loc central mai ales pentru mine întrucât urma să prezidez prima sfântă Liturghie pe pământ sfânt şi să ţin şi cuvântul de învăţătură, predica. Eram atât de entuziasmat! Nu-mi venea să cred că voi vorbi despre fericire în locul în care cu aproximativ 2000 de ani predicase şi vorbise cel care este însăşi fericirea după care suspinăm.

Situat undeva la o altitudine de 560 de metri înălţime, acest munte este mai mult o colină. Priveliştea de aici – panorama care cuprinde o mare parte din regiunile unde Isus şi-a desfăşurat activitatea şi Marea Galileii – te ajută să înţelegi imediat de ce a ales Isus acest loc pentru a predica. Imediat ce-ţi aţinteşti privirea spre Mare simţi nevoia de a medita: cerul, florile, vântul, apa, totul te cheamă spre interiorizare şi reculegere. Având privirea îndreptată spre mare sau spre alţi munţi, cu o câmpie imensă, înflorită, ajungi să te miri că nu plângi de fericire. Locul îţi taie respiraţia. Totul e mirific.

Am intrat cu emoţii în biserica ridicată pe această colină. Noua biserică ni s-a spus că datează din anul 1938. Forma ei este specifică locului: este octogonală, fiecare perete amintind şi având înscrisă una din cele opt fericiri proclamate de Isus.  Mi-am aţintit privirea pe locul unde stătea scris: „Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Omenirea – şi în special acel Pământ Sfânt – are atât de mult nevoie de pace, de oameni făcători de pace. Ne-am rugat cu toţii implorând haruri de la Dumnezeu. Apoi am ieşit din biserică şi am pornit spre altarul unde urma să celebrez sfânta Liturghie. Eram copleşit. Păşeam pe urmele lui. Locul acela care cu mii de ani în urmă răsuna la glasul Domnului şi ecoul străbătea veacurile, urma acum să răsune şi la glasul meu. De fapt, nu eram atât un glas, cât mai ales un ecou din ecourile sale. El singur, Domnul, era glasul acelui loc. Noi, ceilalţi, eram doar ecoul său.

În urmă cu 2000 de ani, exact în acel loc răsuna o voce care spunea:

„Fericiţi cei săraci în duh,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei care plâng,
pentru că ei vor fi consolaţi.
Fericiţi cei blânzi,
pentru că ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de
dreptate pentru că ei vor fi săturaţi.
Fericiţi cei milostivi,
pentru că ei vor afla milostivire.
Fericiţi cei cu inima curată,
pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, pentru că
ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu.
Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate,
pentru că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. ¹² Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i‑au persecutat pe profeţii dinaintea voastră” (Mt 5,3-12).

Cu mari emoţii am început sfânta Liturghie şi am ascultat proclamarea sfintei Evanghelii. Cuvintele lui Isus au fost proclamate de noi în acelaşi loc şi era fantastic să simţi cum ele au şi astăzi, ca şi atunci, ecou în inimile celor care le ascultă, în inima mea şi a celor aflaţi în pelerinaj.

Nu aş putea să redau predica rostită acolo. Nu mi-o amintesc şi nici nu am scris-o. Aveam ceva gânduri pregătite pe care voiam să le rostesc, dar entuziasmul locului mi-a furat toate ideile şi m-am lăsat purtat şi inundat de valul de fericire pe care încercam să-l transmit celor care mă ascultau. Vântul care sufla cu putere şi adia în acea arşiţă mi se părea o prezenţă divină, prezenţa Duhului Sfânt care-mi şoptea ce să vorbesc. Ştiu că am predicat despre vocaţia la fericire pe care Dumnezeu o adresează fiecărui om dincolo de suferinţele pe care trebuie să le străbată. Am încercat să văd în ce măsura crucea lui Cristos şi fericirile proclamate de el merg împreună. Şi adevărul este că merg împreună până la un punct, până pe calvar. Apoi are loc învierea şi de acolo suferinţa nu mai are ce căuta. Altfel spus, durerea şi moartea nu vor avea niciodată ultimul cuvânt. Peste ele va fi mereu triumfător Cristos, fericirea noastră. Ştiu că am amintit şi cuvintele sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea care atunci se împlineau sub privirea noastră, a tuturor. Sfântul părinte spunea: „Cine a văzut Muntele Fericirilor, cine a păşit pe el, nu uită niciodată cerul, soarele, liniştea şi pacea. Cine a fost acolo înţelege perfect de ce a ales Isus acel loc: este izvor de fericire şi pace interioară”. Am subliniat faptul că vocaţia la fericire trebuie să fie o convingere puternică a fiecăruia: dacă nu suntem convinşi de acest adevăr, nu cred că vom ajunge să gustăm vreodată adevărata fericire. Drumul fericirii trebuia să-l parcurgem acolo, în Ţara Sfântă, dar mai ales trebuia să ne însoţească spre casă, atunci când aveam să ne întoarcem la datoriile noastre, la viaţa şi greul de fiecare zi. Acolo, pe munte, ne era uşor să fim fericiţi.

Aveam atâtea de spus şi de meditat, dar cu siguranţă atunci le-am zăpăcit din cauza emoţiilor. Cert este că am rămas cu amintirea unei predici şi a unei celebrări trăite cu intensitate maximă. Nimic nu mai conta, decât faptul că eram acolo şi făceam ceea ce cu mult timp în urmă făcuse Domnul şi Învăţătorul meu: celebram, predicam, cântam şi ne minunam de harurile cu care ne copleşise Domnul.

De pe acel munte mi-a rămas întipărită în minte – dar cumva parcă şi în piele – forţa vântului, dar o forţă plină de blândeţe şi răcoare. Cei care au fost atunci acolo cu mine sigur îşi amintesc vântul care bătea în acele clipe şi de care ne bucuram că mai tăia din arşiţa zilei. Acel vânt a fost pentru mine semnul prezenţei lui Dumnezeu, un simbol viu al trecerii Duhului Sfânt printre noi în timp ce admiram Muntele Fericirilor.

Înainte de a părăsi acel loc şi de a urca în autocar am privit cu nesaţ fiecare colţ, văile şi florile. Am închis ochii şi pentru o clipă am lăsat ecoul să-mi redea vorbele lui Isus. Parcă şi acum era acolo. Splendoarea acelui loc era semnul prezenţei sale. Am intrat din nou în biserică, am îngenunchiat şi m-am rugat. Nu m-am rugat şi nu am cerut fericire. Eram deja fericit. Am implorat o rază de mângâiere, o adiere de fericire pentru cei mâhniţi. I-am amintit în rugăciune pe cei nefericiţi, pe cei care suferă şi cărora durerea le-a smuls şi ultima amintire a fericirii. La picioarele altarului am pus durerea celor care sunt lipsiţi de orice fericire pe acest pământ. Bunul Dumnezeu să le dăruiască lor răsplata fericirii veşnice în Împărăţia sa.

Muntele Fericirilor rămâne un loc la care voi visa mereu şi pentru care nu voi găsi niciodată cuvintele suficient de potrivite pentru a-l descrie. Ceea ce mi-a pus el în suflet nu se poate descrie, nu se poate atinge, nu se poate vedea. E un fel de pecete, un gust al fericirii de care nu te saturi niciodată şi pe care cu cât îl împărtăşeşti mai multor oameni cu atât mai mult creşte.

Acum, la cinci luni de la acele minunate trăiri, ştiu şi spun doar atât: „Fericirea Domnului în veci o voi cânta”.