Prea târziu te-am iubit…

 „Iată mama mea şi fraţii mei!
Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri
acela îmi este şi frate şi soră şi mamă” (Mt 12,49-50).

Dragi persoane aflate în suferinţă, iubiţi tineri şi credincioşi care-i însoţiţi pe cei bolnavi,

As vrea sa incepem această predică nu atât prin cuvinte sau gânduri, ci printr-un gest concret: să privim puţin, măcar câteva secunde, la Cristos cel răstignit. Să privim trupul şi rănile sale. Să pătrundem în misterul suferinţelor sale pentru ca apoi să înţelegem şi valoarea suferinţelor noastre. Dacă în momentul suferinţelor noastre privim spre cel răstignit, vedem că suntem imaginea lui în oglindă. Suferinţa este ceea ce Dumnezeu şi oamenii au în comun. În afara celui răstignit suferinţa nu poate fi înţeleasă, acceptată, trezeşte doar repulsie şi disperare, chiar şi în această zi de rugăciune pentru cei bolnavi, zi despre care fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea spunea că este un “moment forte de rugăciune, de împărtăşire, de oferire a suferinţei pentru binele Bisericii şi de chemare adresată tuturor să recunoască în persoana fratelui bolnav Faţa Sfântă a lui Cristos care, suferind, murind şi înviind a realizat mântuirea omenirii”.

Părintele Michel Quoist, este unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani. Într-una din cărţile sale, intitulată Iată-mă Doamne, vorbind despre suferinţă îşi imaginează acest dialog cu Dumnezeu:

Azi după-amiază am vizitat un bolnav la spital.
Mergând din secţie în secţie, am cutreierat toate drumurile oraşului suferinţei,
întrezărind toate acele tragedii care se desfăşoară dincolo de aleile verzi şi
înflorite, dincolo de pereţii albi ai spitalelor.
A trebuit să trec mai întâi prin primul salon;
Privirea îmi aluneca de la un capăt la celălalt,
pe deasupra bolnavilor care zăceau în pat,
la fel ca mâna uşoară a infirmierei care îngrijeşte o rană deschisă
şi e atentă să nu provoace noi dureri.
Mă simţeam stânjenit, ca un vizitator dezorientat care s-a rătăcit în templul misterelor,
Ca un păgân într-o bazilică străveche.

Într-un colţ al salonului următor, am dat peste bolnavul meu.
M-am oprit lângă patul lui, bâlbâindu-mă, neştiind cum să-l salut.

Doamne, suferinţa mă tulbură, mă apasă şi mă striveşte.
Nu pot să înţeleg cum de o permiţi.
De ce, Doamne?
De ce aceste arsuri îngrozitoare pentru care geme acest copil?
De ce stă în agonie de trei zile şi trei nopţi acest bărbat în toată firea, repetând neîncetat numele mamei sale?
De ce a îmbătrânit zece ani într-o lună această femeie bolnavă de cancer?
Şi acest muncitor de numai douăzeci de ani care s-a prăbuşit de pe schelă, zdrobindu-se la fel ca o jucărie?
Şi acest străin sărman, al cărui trup, ca o epavă pribeagă şi izolată, este tot numai o rană purulentă?
Sau această fată care stă de peste treizeci de ani turnată în ghips pe o scândură goală şi tare?
De ce, Doamne? Nu înţeleg.
De ce atâta suferinţă în Lume, suferinţă care maltratează, răzvrăteşte, izolează, zdrobeşte?
De ce aceste suferinţe înspăimântătoare şi monstruoase care, fără nici un rost, se năpustesc orbeşte asupra lumii, lovindu-l pe nedrept pe cel bun şi cruţîndu-l pe cel rău?

În faţa  ştiinţei parcă  se  dau înapoi,  dar pe  de altă parte izbucnesc cu mai multă forţă şi viclenie. Nu înţeleg.
Suferinţa e odioasă şi mă umple de spaimă, căci nu înţeleg, Doamne, de ce pe unii îi loveşte şi pe alţii îi cruţă?
De ce i-a atins pe aceştia şi nu pe mine?

Şi iată răspunsul Domnului:

O, fiul meu, suferinţa nu am dorit-o eu, Dumnezeul tău, ci oamenii.
Ei au inclus-o în ordinea Lumii când au strecurat păcatul,
Căci păcatul înseamnă dezordine si dezordinea naşte durerea şi suferinţa.
Priveşte: în lume şi în timp, întotdeauna păcatul a adus cu sine suferinţa.
Dar am venit eu şi am luat totul asupra Mea: păcatele voastre şi suferinţele voastre,
Pe toate le-am luat pe umerii mei şi am suferit până la capăt.
Le-am transformat şi am alcătuit din ele un tezaur.
Su­ferinţele mai sunt încă elementele răului, dar şi acest rău este necesar, căci,
din suferinţele voastre, Eu am creat Mântuirea.

Da, suferinţa, prin Cristos, a devenit mijloc de mântuire. Dacă nu ar fi putut să-i dea valoare, nu ar fi ales această cale a suferinţei pe care a sfinţit-o şi a consacrat-o: calea crucii, drumul crucii a devenit drumul mântuirii noastre.

De fiecare dată, iubiţi credincioşi, când participăm la sfânta Liturghie ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu: iar în centrul Cuvântului lui Dumnezeu nu stă suferinţa noastră, ci suferinţa lui Cristos, patima şi moartea sa pe cruce, urmate de înviere. Ba mai mult, Cristos ne atrage atenţia că el este şi astăzi el care suferă: am fost însetat, am fost flămând, am fost gol, am fost bolnav şi în închisoare şi nu mi-aţi slujit, nu aţi venit la mine (cf. Mt 25). De ce nu ne apropiem mai mult de el? Oare este cineva care să privească la Cristos răstignit, să privească la suferinţa sa şi să nu simtă consolare, mângâiere, să nu simtă forţă?! Oare atunci când am îndrăznit şi am strâns crucifixul în mâine noastre nu am primit mai multă forţă şi alinare decât am primit prin orice alt gest sau cuvânt? Cristos suferă şi astăzi împreună cu noi, suferă şi astăzi pentru noi.

Şi totuşi, deşi suferind, el este cel care ne aduce întreaga consolare, aşa cum auzim deseori în sfânta Evanghelie: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Îl voi ruga pe Tatăl şi alt apărător vă va da vouă ca să fie mereu cu voi. Nu veţi fi niciodată singuri. Eu sunt cu voi în toate zilele, eu sunt cu voi în suferinţa voastră, spune Domnul.

Nu e nimic ieşit din comun în faptul că există suferinţă în zilele noastre – suferinţa şi mizeria au fost mereu prezente în viaţa omului, nimic deosebit in asta –  acum însa parcă oamenii nu mai au răbdare nici măcar cu suferinţa. Nu o acceptă, nu au timp de ea, se revoltă, învinuiesc pe alţii, se plâng, nu o înfruntă cu capul sus, cu tărie, în numele lui Dumnezeu. Nu mai ştim să ne motivăm în suferinţele noastre, de aceea apostolul Petru ne îndeamnă: „Dacă trebuie să suferiţi, dacă aşa e voinţa lui Dumnezeu, e mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul”. Acest îndemn este un ecou al predicii de pe munte, un ecou al fericirilor proclamate de Isus: „Fericiţi cei ce plâng pentru că ei vor fi consolaţi… Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate pentru căci a lor este împărăţia cerurilor”. Acest tip de suferinţă înseamnă a nu ne conforma răului din jurul nostru. Da, iubiţi credincioşi, este necesar să îndrăznim să fim altfel. Trebuie să ne opunem la ceea ce fac toţi, să opunem rezistenţă răului şi păcatului. E adevărat, lumea nu suportă acest tip de rezistenţă creştină, ci doreşte conformarea, uniformizarea.

Desigur că ne întrebăm: este bine să suferim şi să ne numim fericiţi? Este bine să plângem şi să ne socotim fericiţi? Sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea, în cartea sa Isus din Nazaret, spune că există două tipuri de plâns: unul care a pierdut speranţa, care nu se mai încrede în iubire şi în adevăr, deci îl urmăreşte şi îl distruge pe om din interior; dar există şi plânsul care derivă din zdrunciunul provocat de adevăr şi-l duce pe om la convertire, la rezistenţă în faţa răului şi a suferinţei. Acest plâns însănătoşeşte pentru că-l învaţă pe om să spere, să creadă în prezenţa lui Cristos şi în iertarea sa, îl învaţă pe om să iubească din nou şi să se simtă iubit. Un exemplu al primului tip de plâns este Iuda, care lovit de spaimă din cauza căderii sale – nu mai îndrăzneşte să spere şi se spânzură, lăsându-se pradă disperării. La al doilea tip aparţine plânsul lui Petru, care, lovit de privirea Domnului, izbucneşte în lacrimi vindecătoare. Îndrăzneşte, începe de la capăt şi devine un om nou.

Iubiţi credincioşi, suferinţa este o parte esenţială a vieţii. Ca şi bucuria, ca şi moartea, ca şi tăcerea. Părţi indispensabile. Dar întrebarea este în suferinţele noastre ce fel de plâns avem? Unul spre disperare sau unul plin de speranţă? Avem nevoie de această speranţă oferită de Cristos. Trebuie să fim convinşi că nu moartea, suferinţa, răul, boala, vor avea ultimul cuvânt, ci viaţa, învierea, binele, fericirea.

Suntem într-un Sanctuar al Maicii Domnului. Aici, în această biserică de la Cacica şi poate în această zi mai mult ca oricând par să prindă viaţă rugăciunile noastre, mai ales acelea în care o invocăm pe Maria ca tămăduitoarea bolnavilor, mângâietoarea mâhniţilor, ajutorul creştinilor, dar şi maica speranţei. Ea este Maica speranţei noastre. Ea este cea de la care învăţăm să ne trăim suferinţa, dar totodată învăţăm şi cum să stăm lângă cei în suferinţă. Avem în faţa noastră „figura Sfintei Fecioare Maria, care-l urmează pe Fiul suferind până la jertfa supremă pe Golgota. Ea nu-şi pierde niciodată speranţa în victoria lui Dumnezeu asupra răului, asupra durerii şi asupra morţii şi ştie să-l primească cu aceeaşi îmbrăţişare de credinţă şi de iubire pe Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Betleem şi mort pe cruce. Încrederea sa tare în puterea divină este luminată de Învierea lui Cristos care dăruieşte speranţă celui care se află în suferinţă şi reînnoieşte certitudinea apropierii şi consolării Domnului”.

Să nu-ţi pierzi niciodată speranţa în victoria lui Dumnezeu asupra răului, asupra durerii şi asupra morţii. Aici este esenţialul!

Suntem adunaţi astăzi la Cacica pentru a ne uni în rugăciune cu cei şi pentru cei care astăzi suferă pentru Cristos, suferă cu speranţa în Cristos, suferă fără ca să deznădăjduiască. Să ne rugăm pentru cei care suferă cu demnitate. Cum spune apostolul Petru: nu se plâng de greutatea zilei, ci o înfruntă, îi fac faţă cu putere şi cu nădejde, în numele Domnului.

Dragi persoane pătrunse de suferinţă, să ştiţi că cel care predica astazi aici, nu sunt eu, nu suntem noi, cei care suntem sau părem sănătoşi, ci dumneavoastră. Viaţa dvs., suferinţa pe care o trăiţi şi o uniţi cu suferinţa lui Cristos este cea mai puternică predică, cea mai puternică mărturisire de credinţă. Dumneavoastră, cei bolnavi, ne amintiţi cuvintele apostolului Paul: “Cine, aşadar, ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Aşa cum spune Scriptura: Pentru tine suntem omorâţi în fiecare zi, suntem trataţi ca nişte oi duse la înjunghiat. Nu, căci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură – nici boala sau durerea, putem adăuga noi – nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru (Rom 8,35-39). Dvs. sunteţi martorii de care are nevoie cel mai mult omenirea astăzi: martoti credibili ai iubirii faţă de Dumnezeu. Şi pentru aceasta vă mulţumesc: mă întăriţi în credinţă, ne întăriţi pe noi toţi în mărturisirea credinţei.

Dragi credincioşi, dragi tineri, dragi voluntari, dragi persoane care-i însoţiţi pe cei bolnavi în acest pelerinaj la Cacica, dar mai ales îi însoţiţi în tot timpul trecerii lor prin viaţă, prin această valea de lacrimi. Să ştiţi că dvs., cei care sunteţi sprijinul celor bătrâni şi suferinzi, vă regăsiţi în cuvintele lui Cristos: am fost bolnav şi voi mi-aţi slujit. Primiţi ca moştenire împărăţia dată de Tatăl. Meritaţi această împărăţie. Sunteţi un exemplu pentru toţi cei care fug de suferinţă sau care vor să o ascundă. Sunteţi cei care valorificaţi cel mai mult această mare taină a suferinţei. Voi sunteţi acel samaritean milostiv despre care vorbeşte Cristos şi care este şi în centrul mesajului adresat de Sfântul Părinte cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului. Voi sunteţi cei care împliniţi cuvântul lui Cristos care ne zice: „Mergi şi fă şi tu la fel!” Mergi şi te apropie şi tu de cel aflat în suferinţă. Mergi şi alină şi tu rănile celor căzuţi. Mergi şi fii un bun samaritean! Cei care fac gesturi asemenea samariteanului milostiv, cei care îl vizitează pe Cristos prezent în fraţii săi, cel care-l slujeşte pe Cristos în cei suferinzi, acela dă cea mai autentică mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, despre Evanghelie, despre Biserică. Şi omenirea are nevoie de astfel de mărturii.

Dragi bolnavi, Biserica a spus-o mereu şi vă repetă şi în această zi: „voi nu sunteţi nici abandonaţi, nici inutili: voi sunteţi chemaţi de Cristos, voi sunteţi imaginea sa transparentă”. Voi sunteţi imaginea lui Cristos cel răstignit! Voi sunteţi între noi semnul iubirii lui Dumnezeu de care nu ne poate desprăţi nimic, absolut nimic. Şi pentru că am început amintind un gând de-al fericitului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, vreau să termin amintesc, spre final, tot un gând de-al său, un îndemn adresat celor în suferinţă:

„Trebuie să fiţi puternici… Trebuie să fiţi puternici, prin credinţă… Astazi mai mult ca oricand aveti nevoie de aceasta putere. Trebuie sa fiti puternici prin puterea sperantei. Speranta care aduce cu ea bucuria completa a vietii si nu ne lasa sa-L suparam pe Duhul Sfant.

Trebuie sa fiti puternici prin puterea iubirii care este mai tare decat moartea… si care ne ajuta sa realizam dialogul cu omul si cu lumea…

Cand suntem puternici cu Duhul lui Dumnezeu, suntem de asemenea puternici prin credinta… De aceea frica nu-si gaseste locul…

Astfel ca… va implor: sa nu va pierdeti niciodata increderea, sa nu va lasati invinsi, sa nu fiti descurajati… Va implor sa aveti incredere… intotdeauna sa cautati puterea spirituala ce vine de la El si unde generatiile fara numar ale parintilor vostri le-au gasit. Sa nu va despartiti niciodata de El. Sa nu va pierdeti niciodata libertatea spirituala… Sa nu dispretuiti mila, care este «cea mai mare din toate» si care s-a aratat pe cruce…

Pentru toate acestea va implor. Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa”.

Să nu pierdem niciodată speranţa. Şi dacă am început aceste gânduri privind Crucea, privind chipul celui răstignit, privindu-ne în oglindă. Vă invit acum, la final, să privim spre cel înviat. Este o privire spre viitor: după cum asemenea lui suferim, tot asemenea lui vom şi învia prin el şi împreună cu el. Amin!

Predica pe care am făcut-o la Cacica, 11 mai 2013
Ziua Bolnavului la nivelul Diecezei de Iaşi.