Prea târziu te-am iubit…

Am să tot spun o bucată de vreme că mi-a plăcut Istan-ul: cu oamenii lui,  cu casele lui, cu străzile lui înguste (atât de înguste încât am crezut că rămânem cu microbuzul blocaţi acolo, în mijlocul străzilor). Superb loc. Iar timpul petrecut acolo şi  colegii îl fac şi mai preţios în ochii mei.

Aceasta este „căsuţa” unde am locuit în timpul şederii în Istan. A fost toată numai a noastră şi ne-am simţit minunat, şi între noi şi cu oamenii de acolo, cu care parcă ne ştiam de o viaţă.

În mijlocul localităţii se afla biserica dedicată „Sfântului Mihail”. 

Biserica localităţii era micuţă, dar te făcea să te simţi ca parte a unei bijuterii. În această biserică am avut bucuria de a concelebra împreună cu colegii, celebrant fiind colegul nostru, pr. Liviu Bulai, parohul acestei comunităţi. Am fost emoţionaţi de reacţia oamenilor, de entuziasmul lor la vederea noastră: sunt locuri în care lipsa preotului doare mult mai mult decât la noi, iar prezenţa lui e mult mai bine valorificată. Abia când ajungi în astfel de locuri îţi dai seama de marea binefacere de a avea zilnic sfânta Liturghie, posibilitatea de a te spovedi sau de a primi alte sacramente.

Tot aici am celebrat şi Duminica Rusaliilor. Chiar este un loc în care te simţi plin de Duhul Sfânt şi simţi din plin modul minunat al lui Dumnezeu de a lucra, de a se face prezent chiar şi pe înălţimile munţilor, chiar şi în acele locuri care par atât de departe. Nimeni şi nimic nu este mai apropiat de om decât Duhul Sfânt, cel care locuieşte în inimile noastre ca într-un templu.