Prea târziu te-am iubit…

Omilia papei la Miercurea Cenuşii (5 martie 2014)

Cu aceste cuvinte pătrunzătoare ale profetului Ioel, liturgia ne introduce astăzi în Postul Mare, indicând în convertirea inimii caracteristica acestui timp de har. Apelul profetic constituie o provocare pentru noi toţi, niciunul exclus, şi ne aminteşte că această convertire nu se reduce la forme exterioare sau la propuneri vagi, ci implică şi transformă întreaga existenţă pornind de la centrul persoanei, de la conştiinţă. Suntem invitaţi să întreprindem un drum în care, sfidând rutina, să ne străduim să deschidem ochii şi urechile, dar mai ales să deschidem inima, pentru a merge dincolo de „grădiniţa” noastră.

A ne deschide lui Dumnezeu şi fraţilor. Ştim că această lume tot mai artificială ne face să trăim într-o cultură a lui „a face”, a lui „util”, unde fără a ne da seama îl excludem pe Dumnezeu din orizontul nostru. Dar excludem şi orizontul însuşi! Postul Mare ne cheamă să „ne zdruncinăm”, să ne amintim că noi suntem creaturi, pur şi simplu că noi nu suntem Dumnezeu. Când eu privesc în micul ambient zilnic câteva lupte de putere pentru a ocupa spaţii, eu mă gândesc: oamenii aceştia se joacă de-a Dumnezeu Creatorul. Încă nu şi-au dat seama că nu sunt Dumnezeu.

Şi faţă de ceilalţi riscăm să ne închidem, să-i uităm. Dar numai atunci când dificultăţile şi suferinţele fraţilor noştri ne interpelează, numai atunci putem începe drumul nostru de convertire spre Paşte. Este un itinerar care cuprinde crucea şi renunţarea. Evanghelia de astăzi indică elementele acestui drum spiritual: rugăciunea, postul şi pomana (cf. Mt 6,1-6.16-18). Toate trei comportă necesitatea de a nu ne lăsa dominaţi de lucrurile care apar: ceea ce contează nu este aparenţă; valoarea vieţii nu depinde de aprobarea altora sau de succes, ci de ceea ce avem înăuntru.

Primul element este rugăciunea. Rugăciunea este forţa creştinului şi a oricărei persoane credincioase. În slăbiciunea şi în fragilitatea vieţii noastre, noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cu încredere de fii şi să intrăm în comuniune cu El. În faţa atâtor răni care ne fac rău şi care ne-ar putea împietri inima, noi suntem chemaţi să plonjăm în marea rugăciunii, care este marea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, pentru a gusta duioşia sa. Postul Mare este timp de rugăciune, al unei rugăciuni mai intense, mai prelungite, mai asidue, mai capabile să ia asupra sa necesităţile fraţilor; rugăciune de mijlocire, pentru a mijloci în faţa lui Dumnezeu pentru atâtea situaţii de sărăcie şi de suferinţă.

Al doilea element calificator al drumului Postului Mare este postul. Trebuie să fim atenţi să nu practicăm un post formal, sau care de fapt ne „satură” pentru că ne face să ne simţim în ordine. Postul are sens dacă într-adevăr afectează siguranţa noastră, şi chiar dacă rezultă un beneficiu pentru alţii, dacă ne ajută să cultivăm stilul samariteanului milostiv, care se apleacă asupra fratelui aflat în dificultate şi se îngrijeşte de el. Postul comportă alegerea unei vieţi sobre, în stilul său; o viaţă care nu iroseşte, o viaţă care nu „rebutează”. A posti ne ajută să antrenăm inima la esenţialitate şi la împărtăşire. Este un semn de conştientizare şi de responsabilitate în faţa nedreptăţilor, a samavolniciilor, în special faţă de cei săraci şi de cei mici, şi este semn al încrederii pe care o punem în Dumnezeu şi în providenţa sa.

Al treilea element, pomana: ea indică gratuitatea, pentru că în pomană se dă cuiva de la care nu se aşteaptă să se primească ceva în schimb. Gratuitatea ar trebui să fie una dintre caracteristicile creştinului, care, conştient că a primit totul de la Dumnezeu în mod gratuit, adică fără niciun merit, învaţă să dăruiască altora în mod gratuit. Astăzi adesea gratuitatea nu face parte din viaţa zilnică, unde totul se vinde şi se cumpără. Totul este calcul şi măsură. Pomana ne ajută să trăim gratuitatea darului, care este libertate de obsesia posesiei, de frica de a pierde ceea ce se are, de tristeţea celui care nu vrea să împărtăşească cu alţii propria bunăstare.

Cu invitaţiile sale la convertire, Postul Mare vine în mod providenţial ca să ne trezească, să ne zdruncine din toropeală, din riscul de a merge înainte din inerţie. Îndemnul pe care Domnul ni-l adresează prin intermediul profetului Ioel este puternic şi clar: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima” (Il 2,12). De ce trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu? Pentru că ceva nu merge bine în noi, nu merge bine în societate, în Biserică şi avem nevoie să ne schimbăm, să facem o cotitură. Şi asta se numeşte a avea nevoie să ne convertim! Încă o dată Postul Mare vine să adreseze apelul său profetic, pentru a ne aminti că este posibil să realizăm ceva nou în noi înşine şi în jurul nostru, pur şi simplu pentru că Dumnezeu este fidel, este mereu fidel, pentru că nu se poate renega pe sine însuşi, continuă să fie bogat în bunătate şi în milostivire, şi este mereu gata să ne ierte şi să reînceapă de la capăt. Cu această încredere filială, să pornim la drum!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe www.ercis.ro