Deşi suntem fascinaţi de întinderea mărilor şi forţa valurilor; deşi ne oprim respiraţia în faţa strălucirii soarelui care răsare sau a splendorii culorilor cu care apune; deşi operele de artă ne inundă viaţa cu frumuseţea lor şi ne extaziază sufletul şi mintea; deşi oamenii sunt fascinaţi şi nu contenim să ne facem prieteni…pământul acesta, lumea aceasta toată este prea mică pentru sufletul nostru care vrea mai mult. Lumea aceasta este prea puţin pentru sufletul nostru care are nevoie de un cer, de o veşnicie, de un Dumnezeu. Pământul este prea mic pentru setea de viaţă şi de veşnicie pe care o simţim în noi!
De aceea există Dumnezeu! De aceea există viaţa veşnică! De aceea avem un suflet nemuritor care se va linişti doar când se va odihni în braţele tale, Părinte!
Dacă nu ar fi aşa nu am mai contempla a doua oară răsăritul, apusul, marea, muntele, operele de artă. Ne-ar fi ajuns să le vedem o singură dată. Dacă nu ar fi aşa, nu ne-am mai opri din mers pentru a arăta cu degetul curcubeul, păsările, cerul împodobit de forma norilor. Dacă nu ar fi aşa, n-am râvni după cuvintele, chipul şi îmbrăţişările celor dragi. Însă avem un suflet însetat pentru veşnicie de frumos, de iubire, de Dumnezeu. Şi doar în Domnul şi în patria veşnică ne vom simţi împliniţi, înveşmântaţi în toată mângâierea.
Dumnezeu există şi ne iubeşte, iar despre aceasta vorbeşte toată creaţia, toată natura şi trebuie să vorbească şi omul!
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu