Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Mergi și arată-te preotului!

Posted by Paxlaur pe 15/01/2015

50-Rio-de-Janeiro-26-luglio-Papa-Francesco-confessa-alcuni-giovani

Nu cred că astăzi se mai miră cineva dacă aude că Isus a făcut o minune. De fapt, e normal ca Domnul să facă minuni, să vindece. Dacă unii spun că „Dumnezeu iartă pentru că asta este meseria lui”, noi putem parafraza și spune: „Domnul face minuni pentru că aceasta este meseria lui”. Cu aceasta se ocupă Cristos: să facă binele, să vindece, să elibereze. Așadar, nu ne miră că vindecă un lepros. Nu ne miră nici măcar că îl atinge, deși știm că în acele timpuri (cam ca și astăzi, dar în alt sens) cine  se atingea de un bolnav de lepră devenea necurat, se spurca. Și atunci, ca și astăzi, erau foarte puțini cei care îndrăzneau să se „spurce” făcând binele, alinând suferințele, atingând, îmbrățișând, vindecând nu atât trupuri, cât suflete, inimi rănite.

Astfel aș spune că uimirea în fața evangheliei de astăzi nu ne vine din vindecarea pe care Cristos o săvârșește, ci din îndemnul pe care îl dă celui vindecat: „…mergi, arată-te preotului”. Mă întreb cum sună îndemnul acesta în ochii ascultătorilor de astăzi, în urechile celor care spun cu înfocare „da, lui Cristos și nu, preotului, Bisericii”. Evanghelia acestei zile ne oferă posibilitatea să analizăm raportul nostru cu preoții în general și cu sacramentul sfintei spovezi, în special. Acest îndemn îmi place să-l văd dincolo de traducerea și semnificația lui pentru acele timpuri (atunci preotul era cel care constata vindecarea de lepră și își exprima acordul de reprimire a celui vindecat în sânul comunității, în cetate). Îmi place să văd acest îndemn în contextul de astăzi când atât de mulți refuză să se mai arate preotului, să se mai descopere celui pe care Domnul l-a ales și l-a constituit ca să fie conducătorul (spiritual!) poporului său.

Puține „personaje” sunt astăzi mai contestate și contrastante decât slujitorii altarelor, slujitorii Domnului, fie ei preoți, pastori, imami, rabini etc. În realitate – și în mod deosebit pentru unii dintre semenii lor – aceștia sunt doar „meseriași”, oameni pricepuți (sau mai puțin pricepuți!) într-o anumită meserie, într-un anumit domeniu. Parcă prea des se întâmplă ca din preot să se vadă doar suprafața, doar ceea ce este uman și mai omenesc, doar greșelile pe care le face cot la cot cu ceilalți oameni.

Tocmai în acest context răsună și astăzi îndemnul Domnului: Mergi și arată-te preotului. Mergi și vorbește cu un preot, mergi și descoperă-te unui preot, mergi cu acea convingere că dincolo de ceea ce se vede, dincolo de cel care îți vorbește, dincolo de tot ceea ce se poate percepe, la sfârșit vei simți că e însuși Domnul care te cuprinde într-o suavă îmbrățișare. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a întâlni un alt om. Mergi și arată-te preotului e mai mult decât a face o ședință terapeutică. Mergi și arată-te preotului nu e o chestiune legată de psihologie. Mergi și arată-te preotului înseamnă să-ți lași sufletul atins de harul păcii și al iertării. Mergi și arată-te preotului înseamnă să te spovedești, dar să te spovedești cu acea convingere că însuși Tatăl milostiv te îmbrățișează ca pe fiul risipitor și face sărbătoarea în cinstea regăsirii tale (citește capitolul 15 din evanghelia după sfântul Luca).

Iată asupra căror realități ne invită Cristos să reflectăm astăzi: Eu și preotul! Cine este preotul pentru mine? Cum este relația mea cu preoții? Care este legătura mea cu parohul, cu vicarul, cu confesorul?! Care este relația mea cu sacramentul sfintei spovezi? Când m-am spovedit ultima dată? Trăiesc împăcat cu Dumnezeu și cu oamenii sau am păcate de moarte pe suflet?

Mergi și arată-te preotului!

Reţine

Dacă nu există doi oameni identici, atunci este clar că nu pot există doi preoți identici. Poate unul este pe placul inimii tale spre deosebire de un altul care e diferit de ceea ce vrei, gândești, aștepți. Dar și unul și altul sunt oameni care încearcă să împlinească o misiune la care au fost chemați fără vrednicia și meritul lor, o misiune care adesea este mult mai grea decât au crezut. Roagă-te și pentru unul și pentru altul. Prețuiește-l și pe unul și pe celălalt pentru că prin ei, dincolo de vrednicia sau harul lor, Dumnezeu coboară pe pământ și mai ales, prin ei, Dumnezeu se întoarce cu drag în inima ta. Preotul nu e important prin ceea ce face în/cu viața sa, ci prin ceea ce poate purta în sufletul tău.


 

Mi-a prins bine cu această ocazie să recitesc câte ceva despre Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii, așa cum ne propune Catehismul Bisericii. Cei care doresc găsesc mai jos învățătura Bisericii despre păcat și spovadă, despre misterul iertării divine oferite celor care merg și se arată preotului:

1440           Păcatul este, înainte de toate, o ofensă adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În acelaşi timp, prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine, în acelaşi timp, iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii .

Numai Dumnezeu iartă păcatul

1441           Numai Dumnezeu iartă păcatele . Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu, El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2, 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2, 5; Lc 7, 48). Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti, El dă această putere oamenilor  ca s-o exercite în numele său.

1442           Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5, 18). Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi, prin el, „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5, 20).

Reconcilierea cu Biserica

1443           În timpul vieţii sale publice, Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele, ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu, din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa; mai mult, se aşază El însuşi la masa lor, gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu , cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu .

1444           Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele, Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16, 19). „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18, 18; 28, 16-20) .

1445           Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu; pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră,  şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu.

Sacramentul iertării

1446           Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale, înainte de toate, pentru cei care, după Botez, au căzut în păcat grav, pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului” .

1447           În decursul veacurilor, forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. În primele secole, reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu, idolatrie, omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă, conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor, adesea timp de mulţi ani, înainte de a primi reconcilierea. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar, iar în unele regiuni, o singură dată în viaţă. În secolul al VII-lea, misionarii irlandezi, inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului, au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei, care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. Începând de atunci, sacramentul se realizează într-un mod mai tainic, între penitent şi preot. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. În linii mari, este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre.

1448           Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor, se observă aceeaşi structură fundamentală. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte, faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa, mărturisirea şi îndestularea; pe de altă parte, acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. Biserica, prin episcop şi preoţii lui, acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Astfel, păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială.

1449           Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său, prin rugăciunea şi slujirea Bisericii:

Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredinţată Bisericii, să-ți dăruiască iertarea şi pacea. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

VII. Actele penitentului

1450           „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă, căinţa; pe buze, mărturisirea; în purtare, umilinţă deplină sau îndestulare rodnică” .

Căinţa

1451           Între actele penitentului, căinţa ocupă primul loc. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor” .

1452           Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate,  căinţa  este numită  „desăvârşită”  (căinţă din iubire). O astfel de  căinţă

dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte .

1453           Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi, sub acţiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei .

1454           Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învăţăturile apostolilor .

Mărturisirea păcatelor

1455           Mărturisirea păcatelor (spovada), chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc, ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. Prin spovadă, omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi, prin aceasta, se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor.

1456           Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă, penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului , căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor” :

Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte, ei le pun pe toate, fără îndoială, în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana, medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte” .

1457           Conform poruncii Bisericii, „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească, cel puţin o dată pe an, păcatele grave de care este conştient” .

Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă simte o mare căinţă, fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală , cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic . Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta Împărtăşanie .

1458           Fără a fi strict necesară, mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică . Într-adevăr, mărturisirea regulată a păcatelor lesne-iertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa, să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos, să progresăm în viaţa Spiritului. Primind mai des, în acest sacrament, darul îndurării Tatălui, suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El .

Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îți acuză păcatele; dacă ţi le acuzi şi tu însuţi, te uneşti cu Dumnezeu. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul e lucrarea ta, omule. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. (…) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îţi acuzi faptele rele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină .

Îndestularea

1459           Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu, să înapoiem lucrurile furate, să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat, să compensăm rănile pricinuite). Simpla dreptate cere acest lucru. Dar mai mult, păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi, precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dezlegarea ridică păcatul, însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat . Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Aşadar, pentru a-şi îndrepta greşelile, el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine, „să ispăşească” păcatele proprii. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”.

1460           Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Trebuie să corespundă, pe cât posibil, gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Ea poate consta în rugăciune, într-o ofrandă, în fapte de milostenie, în slujirea aproapelui, în renunţări de bunăvoie, jertfe şi,  mai ales, în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos, singurul care a ispăşit, o dată pentru totdeauna, păcatele noastre . Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel înviat, „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8, 17) .

Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată „slava” noastră este în Cristos (…) întru care aducem îndestulare, „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3, 8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl .

VIII. Celebrantul acestui sacrament

1461           Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării , episcopii, urmaşii lor, şi preoţii, colaboratorii episcopilor, continuă să exercite această slujire. Într-adevăr, episcopii şi preoţii sunt aceia care au, în virtutea sacramentului Preoţiei, puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”.

1462           Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu, dar şi cu Biserica. Episcopul, capul văzut al Bisericii locale, este deci, pe drept cuvânt, considerat, încă din cele mai vechi timpuri, cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială . Preoţii, colaboratorii lui, exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios), fie de la Papa, conform dreptului bisericesc .

1463           Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare, cea mai severă pedeapsă ecleziastică, ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare, potrivit dreptului bisericesc, nu poate fi acordată decât de Papa, de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei . În caz de pericol de moarte, orice preot, chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi, poate dezlega de orice păcat  şi de orice excomunicare.

1464           Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de credincioşi .

1465           Celebrând sacramentul Pocăinţei, preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor, care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean, care oblojeşte rănile, a Tatălui, care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător, care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. Pe scurt, preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.

1466           Duhovnicul nu este stăpânul, ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos . Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin, experienţa realităţilor omeneşti, respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut, să iubească adevărul, să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el, încredinţându-l îndurării Domnului.

1467           Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor, Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui . Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. Acest secret, care nu admite excepţii, se numeşte „sigiliul sacramental”, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament.

  1. Roadele acestui sacrament

1468           „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie” . Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă, „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei, însoţite de o puternică mângâiere spirituală” . Într-adevăr, sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”, redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15, 32).

1469           Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale . Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească .

Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie .

1470           În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude . Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24).

  1. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

1480           Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului.

1481           Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”.

1482           Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică .

1483           În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită . Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală . O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă .

1484           „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă” . Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El  ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica.

PE SCURT

1485           În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23).

1486           Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii.

1487           Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie.

1488           În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă.

1489           Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi.

1490           Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.

1491           Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare.

1492           Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”.

1493           Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică.

1494           Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos.

1495           Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos.

1496           Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt:

─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul;

─ împăcarea cu Biserica;

─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte;

─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări

ale păcatului;

─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală;

─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

1497           Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica.

1498           Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

Joi, 15 ianuarie 2015 

Joi din saptamâna 1 de peste an
Ss. Arnold Janssen, pr.; Arsenie, pustnic
Evr 3,7-14; Ps 94; Mc 1,40-45

LECTURA I
Îndemnaţi-vă unul pe altul în fiecare zi, cât timp se mai poate spune astăzi!
Citire din Scrisoarea către Evrei 3,7-14
Fraţilor, după cum spune Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul lui, 8 nu vă împietriţi inimile ca la răzvrătire în ziua ispitirii în pustiu, 9 unde m-au ispitit părinţii voştri; m-au pus la încercare deşi au văzut lucrările mele 10 timp de patruzeci de ani. De aceea m-am dezgustat de generaţia aceasta şi am spus: ei rătăcesc mereu cu inima, nu au cunoscut căile mele; 11 astfel am jurat în mânia mea: nu vor intra în odihna mea”. 12 Vedeţi, fraţilor, ca nu cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă înrăită de necredinţă, încât să se îndepărteze de Dumnezeul cel viu, 13 dar îndemnaţi-vă unul pe altul în fiecare zi cât timp se mai poate spune astăzi, ca să nu se împietrească vreunul dintre voi, prin înşelăciunea păcatului! 14 Noi am devenit părtaşi ai lui Cristos, dacă păstrăm neclintită, până la sfârşit, încrederea noastră de la început.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 94(95),6-7.8-9.10-11 (R.: cf. 8)
R.: Astăzi, dacă veţi auzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile voastre!

6 Veniţi să-l adorăm şi să ne plecăm în faţa lui
şi să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru,
7 căci el este Dumnezeul nostru,
iar noi suntem poporul pe care el îl păstoreşte,
turma pe care mâna lui o călăuzeşte. R.

O, de aţi asculta astăzi glasul lui:
8 „Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba,
ca în ziua de la Massa în pustiu,
9 acolo m-au ispitit părinţii voştri,
m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele”. R.

10 „Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta,
de aceea, am zis: «Este un popor cu inima rătăcită,
11 nu au cunoscut căile mele»;
de aceea, am jurat în mânia mea:
«Nu vor intra în odihna mea!»” R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE Mt 4,23cd
(Aleluia) Isus predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice suferinţă în popor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 1,40-45
În acel timp, a venit la Isus un lepros, care rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. 41 Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: „Vreau, curăţă-te!”42 Şi îndată lepra l-a părăsit şi a fost curăţat. 43 Atunci, avertizându-l, Isus l-a trimis afară, spunându-i: 44 „Vezi să nu spui nimănui nimic, dar mergi, arată-te preotului şi adu pentru curăţarea ta cele poruncite de Moise ca mărturie pentru ei!” 45 Însă el, ieşind, a început să proclame tuturor şi să răspândească vestea, aşa încât Isus nu mai putea să intre în cetate în văzul lumii, ci stătea afară, în locuri pustii. Şi veneau la el de pretutindeni.

Cuvântul Domnului

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: