Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza precedentă despre familie, m-am oprit asupra primei relatări a creaţiei fiinţei umane, în primul capitol din Geneză, unde este scris: „Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (1,27).

Astăzi aş vrea să completez reflecţia cu a doua relatare, pe care o găsim în capitolul al doilea. Aici citim că Domnul, după ce a creat cerul şi pământul, „l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (2,7). Este apogeul creaţiei. Însă lipseşte ceva: apoi Dumnezeu îl pune pe om într-o grădină foarte frumoasă pentru ca s-o cultive şi s-o păzească (cf. 2,15).

Duhul Sfânt, care a inspirat toată Biblia, sugerează pentru un moment imaginea omului singur – îi lipseşte ceva -, fără femeie. Şi sugerează gândul lui Dumnezeu, aproape sentimentul lui Dumnezeu care îl priveşte, care îl observă pe Adam singur în grădină: este liber, este stăpân, … dar este singur. Şi Dumnezeu vede că acest lucru „nu este bun”: este ca o lipsă de comuniune, îi lipseşte o comuniune, o lipsă de plinătate. „Nu este bine” – spune Dumnezeu – şi adaugă: „îi voi face un ajutor pe potriva lui” (2,18).

Atunci Dumnezeu îi prezintă omului toate animalele; omul dă fiecăruia dintre ele numele său – şi aceasta este o altă imagine a stăpânirii omului asupra creaţiei – însă nu găseşte în niciun animal pe celălalt asemănător cu el. Omul continuă singur. Când în sfârşit Dumnezeu prezintă femeia, bărbatul recunoaşte tresăltând de bucurie că acea creatură, şi numai aceea, este parte din el: „os din oasele mele şi carne din carnea mea” (2,23). În sfârşit există o oglindire, o reciprocitate. Când o persoană – este un exemplu pentru a înţelege bine asta – vrea să dea mâna unei alte persoane, trebuie s-o aibă în faţa sa: dacă unul dă mâna şi nu are pe nimeni, mâna rămâne acolo…, îi lipseşte reciprocitatea. Aşa era bărbatul, îi lipsea ceva pentru a ajunge la plinătatea sa, îi lipsea reciprocitatea. Femeia nu este o „replică” a bărbatului; vine direct din gestul creator al lui Dumnezeu. Imaginea „coastei” nu exprimă deloc inferioritate sau subordonare, ci, dimpotrivă, că bărbatul şi femeia sunt de aceeaşi natură şi sunt complementari şi că au şi această reciprocitate. Şi faptul că – tot în parabolă – Dumnezeu o plăsmuieşte pe femeie în timp ce bărbatul doarme, subliniază tocmai că ea nu este în niciun mod o creatură a bărbatului, ci a lui Dumnezeu. Sugerează şi un alt lucru: pentru a găsi femeia – şi putem spune pentru a găsi iubirea în femeie – bărbatul trebuie mai întâi să o viseze şi apoi o găseşte.

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat şi în femeie, cărora le încredinţează pământul, este generoasă şi deplină. Se încrede în ei. Dar iată că răul introduce în mintea lor suspiciunea, necredinţa, neîncrederea. Şi în sfârşit vine neascultarea faţă de porunca ce îi ocrotea. Cad în acel delir de atotputernicie care poluează totul şi distruge armonia. Şi noi îl simţi înlăuntrul nostru de atâtea ori, cu toţii.

Păcatul generează neîncredere şi dezbinare între bărbat şi femeie. Raportul lor va fi ameninţat de mii de forme de samavolnicie şi de aservire, de seducere înşelătoare şi de prepotenţă umilitoare, până la cele mai dramatice şi violente. Istoria poartă urmele acestor lucruri. Să ne gândim, de exemplu, la excesele negative din culturile patriarhale. Să ne gândim la multiplele forme de masculinism în care femeia era considerată de clasa a doua. Să ne gândim la instrumentalizarea şi comercializarea trupului feminin în actuala cultură mediatică. Dar să ne gândim şi la recenta epidemie de neîncredere, de scepticism şi chiar de ostilitate care se răspândeşte în cultura noastră – îndeosebi pornind de la o neîncredere comprehensibilă a femeilor – cu privire la o alianţă dintre bărbat şi femeie care să fie capabilă, în acelaşi timp, să perfecţioneze intimitatea comuniunii şi să păstreze demnitatea diferenţei.

Dacă nu găsim un asalt neaşteptat de simpatie faţă de această alianţă, capabilă să pună noile generaţii la adăpost de neîncredere şi de indiferenţă, copiii vor veni pe lume tot mai dezrădăcinaţi de ea încă din sânul matern. Deprecierea socială faţă de alianţa stabilă şi generativă a bărbatului şi a femeii este desigur o pierdere pentru toţi. Trebuie să readuce în cinste căsătoria şi familia! Biblia spune un lucru frumos: bărbatul o găseşte pe femeie, se întâlnesc şi bărbatul trebuie să lase ceva pentru a o găsi pe deplin. Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa pentru a merge la ea. Este frumos! Asta înseamnă a începe un drum nou. Bărbatul este în întregime pentru femeie şi femeia este în întregime pentru bărbat.

Aşadar, păstrarea acestei alianţe a bărbatului şi a femeii, chiar dacă sunt păcătoşi şi răniţi, încurcaţi şi umiliţi, neîncrezători şi nesiguri, este pentru noi cei care credem o vocaţie angajantă şi pasionantă, în condiţia de astăzi. Aceeaşi relatare a creaţiei şi a păcatului, în finalul său, ne încredinţează o icoană foarte frumoasă: „Domnul Dumnezeu a făcut omului şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat” (3,21). Este o imagine de tandreţe faţă de acel cuplu păcătos care ne lasă cu gura căscată: tandreţea lui Dumnezeu faţă de bărbat şi faţă de femeie! Este o imagine de pază paternă a cuplului uman. Însuşi Dumnezeu îngrijeşte şi ocroteşte capodopera sa.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 22 aprilie 2015
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro