Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În parcursul de cateheză despre familie, astăzi luăm direct inspiraţie din episodul relatat de evanghelistul Luca, pe care tocmai l-am ascultat (cf. Lc 7,11-15). Este o scenă foarte înduioşătoare, care ne arată compasiunea lui Isus faţă de cel care suferă – în acest caz o văduvă care a pierdut unicul fiu – şi ne arată şi puterea lui Isus asupra morţii.

Moartea este o experienţă care priveşte toate familiile, fără nicio excepţie. Face parte din viaţă; şi totuşi, când atinge afectele familiale, moartea nu reuşeşte niciodată să ne apară naturală. Pentru părinţi, a supravieţui pentru copiii lor este ceva deosebit de sfâşietor, care contrazice natura elementară a raporturilor care dau sens familiei însăşi. Pierderea unui fiu sau a unei fiice este ca şi cum s-ar opri timpul; se deschide un vârtej care înghite trecutul şi chiar viitorul. Moartea, care răpeşte copilul mic sau tânăr, este o palmă dată promisiunilor, darurilor şi jertfelor de iubire încredinţate cu bucurie vieţii căreia i-am dat naştere. De atâtea ori vin la Liturghie la „Sfânta Marta” părinţi cu fotografia unui fiu, a unei fiice, copil, tânăr, tânără, şi îmi spun: „A plecat, a plecat”. Şi privirea este atât de îndurerată. Moartea atinge şi atunci când este un fiu atinge profund. Toată familia rămâne paralizată, amuţită. Şi ceva asemănător suferă şi copilul care rămâne singur, prin pierderea unuia dintre părinţi, sau a amândurora. Acea întrebare: „Dar unde este tata? Unde este mama?” – „Este în cer” – „Dar de ce nu-l văd?”. Această întrebare acoperă o angoasă în inima copilului care rămâne singur. Golul abandonării care se deschide înlăuntrul său este cu atât mai neliniştitor datorită faptului că nu are nici măcar experienţa suficientă pentru „a da un nume” la ceea ce s-a întâmplat. „Când se întoarce tata? Când se întoarce mama?”. Ce să se răspundă când copilul suferă? Aşa este moartea în familie.

În aceste cazuri moartea este ca o gaură neagră care se deschide în viaţa familiilor şi la care nu ştim să dăm nicio explicaţie. Şi uneori se ajunge chiar să se dea vina pe Dumnezeu. Dar câţi oameni – eu îi înţeleg – se supără pe Dumnezeu, înjură: „De ce mi-ai luat fiul, fiica? Dar Dumnezeu nu este, Dumnezeu nu există! Pentru ce a făcut asta?”. De atâtea ori am auzit asta. Însă această supărare este cam aceea care vine din inima durerii mari; pierderea unui fiu sau a unei fiice, a tatălui sau a mamei, este o mare durere. Asta se întâmplă încontinuu în familii. În aceste cazuri, am spus, moartea este aproape ca o gaură. Însă moartea fizică are „complici” care sunt chiar mai răi decât ea şi care se numesc ură, invidie, mândrie, avariţie; aşadar, păcatul lumii care lucrează pentru moarte şi o face şi mai dureroasă şi nedreaptă. Afectele familiale apar ca victimele predestinate şi lipsite de apărare ale acestor puteri auxiliare ale morţii, care însoţesc istoria omului. Să ne gândim la „normalitatea” absurdă cu care, în anumite momente şi în anumite locuri, evenimentele care adaugă oroare la moarte sunt provocate de ura şi de indiferenţa altor fiinţe umane. Domnul să ne elibereze de obişnuirea cu acest lucru!

În poporul lui Dumnezeu, cu harul compasiunii sale dăruite în Isus, atâtea familii demonstrează cu faptele că moartea nu are ultimul cuvânt: acesta este un adevărat act de credinţă. De fiecare dată când familia în doliu – chiar teribil – găseşte forţa de a păstra credinţa şi iubirea care ne unesc cu aceia pe care îi iubim, ea împiedică deja acum moartea ca să ia totul. Întunericul morţii trebuie înfruntat cu o mai intensă muncă de iubire. „Dumnezeul meu, luminează întunericul meu!”, este invocaţia liturgiei de seară. În lumina Învierii Domnului, care nu abandonează pe nimeni dintre cei pe care Tatăl i i-a încredinţat, noi putem să luăm morţii „boldul” său, aşa cum spunea apostolul Paul (1Cor 15,15); pentru să o împiedicăm să ne otrăvească viaţa, să facă zadarnice afectele, să ne facă să cădem în golul cel mai întunecos.

În această credinţă putem să ne mângâiem unul pe altul, ştiind că Domnul a învins moartea o dată pentru totdeauna. Cei dragi ai noştri nu au dispărut în întunericul nimicului: speranţa ne asigură că ei sunt în mâinile bune şi puternice ale lui Dumnezeu. Iubirea este mai puternică decât moartea. Pentru aceasta, drumul este de a face să crească iubirea, a o face mai solidă, şi iubirea ne va păzi până în ziua în care orice lacrimă va fi ştearsă, când „nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere” (Ap 21,4). Dacă ne lăsăm susţinuţi de această credinţă, experienţa doliului poate să genereze o solidaritatea mai puternică a legăturilor familiale, o nouă deschidere la durerea celorlalte familii, o nouă fraternitate cu familiile care se nasc şi se renasc în speranţă. A se naşte şi a se renaşte în speranţă, asta ne dă credinţa. Dar eu aş vrea să subliniez ultima frază din Evanghelia pe care am auzit-o astăzi (cf. Lc 7,11-15). După ce Isus readuce la viaţă acest tânăr, fiu al mamei care era văduvă, spune Evanghelia: „Isus l-a dat mamei sale”. Şi aceasta este speranţa noastră! Toţi cei dragi ai noştri care au plecat, Domnul ni-i va da înapoi şi noi ne vom întâlni împreună cu ei. Această speranţă nu dezamăgeşte! Să ne amintim bine acest gest al lui Isus: „Şi Isus l-a dat mamei sale”, aşa va face Domnul cu toţi cei dragi ai noştri în familie!

Această credinţă ne ocroteşte de viziunea nihilistă a morţii, precum şi de falsele mângâieri ale lumii, aşa încât adevărul creştin „să nu rişte să se amestece cu mitologii de diferite feluri, cedând în faţa riturilor superstiţiei, antice sau moderne” (Benedict al XVI-lea, Angelus din 2 noiembrie 2008). Astăzi este necesar ca păstorii şi toţi creştinii să exprime în mod mai concret simţul credinţei faţă de experienţa familială a doliului. Nu trebuie să se nege dreptul la plâns – trebuie să plângem în doliu -, şi Isus „a izbucnit în plâns” şi a fost „profund tulburat” datorită doliului grav al unei familii pe care o iubea (In 11,33-37). Mai degrabă putem să luăm din mărturia simplă şi puternică a atâtor familii care au ştiut să perceapă, în trecerea foarte dură a morţii, şi trecerea sigură a Domnului, răstignit şi înviat, cu promisiunea sa irevocabilă de înviere a morţilor. Lucrarea iubirii lui Dumnezeu este mai puternică decât lucrarea morţii. Trebuie să devenim „complici” activi ai acelei iubiri, chiar ai acelei iubiri, cu credinţa noastră! Şi să ne amintim de acel gest al lui Isus: „Şi Isus l-a dat mamei sale”, aşa va face cu toţi cei dragi ai noştri şi cu noi atunci când ne vom întâlni, când moartea va fi învinsă definitiv în noi. Ea este învinsă de crucea lui Isus. Isus ne va reda pe toți în familie!

Franciscus
Audienţa generală de miercuri, 17 iunie 2015

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro