Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Amintiri și mulțumiri din vremea când mă îndrăgosteam de cărți

Posted by Paxlaur pe 21/02/2016

SONY DSC

Din 33 de ani de viață, 11 au însemnat seminarul, drumul formării. O treime. A fost ca un fel de călătorie spre Țara Promisă: plină de aventuri, obositoare, entuziasmată, mulți, prea mulți căzuți pe cale și nu au mai intrat în „Țara Promisă” sau au descoperit o altă „țară” la fel de „Promisă” etc. Cert este că pentru 11 ani am călătorit prin seminar. Iar acolo timpul era ritmat atât de momentele de meditație și rugăciune, cât și de momentele de studiu. Printre ele se strecurau plimbările – în oraș (Bacău/Iași) sau prin curte/parc/cimitir și sportul.

Nostalgie? Nu chiar! Toate acestea mi le-am amintit acum când în Italia (și în lumea întreagă!) se vorbește despre moartea lui Umberto Eco. Mi-am amintit de seminar pentru că acolo „l-am întâlnit” pentru prima data. Iar acea întâlnire mi-a luminat mulți ani din viața de seminarist. L-am întâlnit în ceea ce se numea „biblioteca” Seminarului din Bacău. Pe atunci o cameră în care sute/mii de cărți așteptau să fie citite. Un tezaur pentru „copiii” din/ca noi care încercau să crească bine în drumul spre „Țara Promisă”.

Nu-mi amintesc cum sau cine mi-a recomndat sau dat (poate ca pedeapsă?! Hmm…) să citesc o anumită carte. Era una dintre acele cărți care, fără să atingă majoratul de la ziua publicării, fascinase deja întreaga lumea, fiind tradusă în peste 40 de limbi și vândută în milioane de exemplare: Il nome della rosa – Numele trandafirului. Pot spune că este prima carte, primul roman, pe care l-am citit conștient, cu nesaț. Și singura carte pe care am citit-o de două ori (Biblia, Breviarul, manuale, cursuri etc. nu se pot lua în considerare 🙂 ). Pe atunci, mic și neliniștit, nu eram atât de „educat” spre literatură. Pasionat de ea, nici nu se punea problema. Școala era un chin… unul lung cât o agonie despre care nu se știe când se va sfârși. Însă măestria cu care Umberto Eco a intrat în viața mea, mi-a deschis gustul spre ceea ce mi-a făcut atât de frumoasă viața în seminar. Nu, nu mi-a schimat brusc ideea despre școală, despre orele acelea lungi și chinuitoare, despre teroare ascultărilor, lucrărilor, tezelor etc. Nu am devenit peste noapte un elev sârguincios, sau model, sau tocilar sau nimic din toate acestea. Însă am primit o gură de aer proaspăt, o consolare în timpul „războiului” cu școala și oamenii ei, până când această consolare, această lumină izvorâtă din literatură, ușor, dar sigur, mi-a arătat și valoarea școlii. A fost un har!

Acum pot spune, gândindu-mă la toate cărțile citite cu pasiune ziua și noaptea, în pauze sau chiar și în timpul orelor care nu-ți dădeau nimic nou (ca în orice școală, erau și dintr-astea!), în clasă, în cameră sau în sala de lectură etc., că la început a fost Umberto Eco și Numele trandafirului. Apoi au venit mulți, mulți alții. Întâlnirea cu el a fost atât de fascinantă, atât de provocatoarea și deschizătoare de drumuri, încât până și una dintre probele de Bacalaureat a fost Literatura universală. Dulce amintire…

La început a fost Umberto Eco. Acum două zile, 19 februarie 2016, la vârsta de 84 de ani, viața lui s-a transformat, plecând el spre „Țara Promisă”. Acum a plecat spre o lume în care sper să fie răsplătit pentru binele făcut sufletelor, o lume în care să se bucure și el de lumina pe care a sădit-o în viața milioanelor de iubitori de literatură, de cultură. (Felul său de a trăi și de a se raporta la credință și la Biserică, nu face parte din subiectul acestui „gând”, iar puținele cuvinte nu sunt destinate „canonizării” lui! Aici este vorba doar despre recunoștința pentru un bine făcut… sau un bine primit, depinde cine și de unde privește).

Câtă nevoie avem astăzi de oameni care să ne învețe să îndrăgim cărțile mai mult decât computerul și tabletele! Cât de mult trebuie să luptăm pentru ca și noile generații să se bucure de orizontul deschis de literatură, de fascinanta lume care poate fi cuprinsă între două coperți. Curajul de a răsfoi o carte ar trebui invocat mai mult, prezentat în și prin mai multe rugăciuni! Uneori am impresia că degeaba ne tot rugăm pentru țară și viitorul ei, dacă nu reușim să-i convingem pe copii să citească. Viitorul unei țări nu cred că depinde atât de președintele ei sau de un ministru sau de televiziunile (închise sau nu!), pe cât depinde de cultura pe care (toți!) ne străduim să o dăm noilor generații. Iar literatura, „cetitul”, are un rol esențial!

Mulțumesc celor care m-au învățat să citesc. Mulțumesc celui care mi-a „recomandat” Numele trandafirului. Mulțumesc celui care a fost și rămâne: Umberto Eco!

Fie ca sufletul său să se odihnească în pace!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: