Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Casa comună şi responsabilitatea faţă de cei mai slabi

Posted by Paxlaur pe 02/09/2016

DAY17„O, omule, de ce ai despre tine un concept aşa de scăzut când tu ai fost atât de preţios pentru Dumnezeu? De ce oare, tu care eşti aşa de onorat de Dumnezeu, te despoi în mod iraţional de onoarea ta? De ce investighezi din ce anume ai fost luat şi nu cauţi pentru care scop ai fost creat?” (Sfântul Petru Crisologul, Discursuri, 148: PL 52, 596).

Aceste cuvinte, pe care tocmai le-am ascultat, au fost rostite de sfântul Petru Crisologul, episcop de Ravenna, în secolul al V-lea, adică în urmă cu peste o mie cinci sute de ani. De atunci s-a schimbat motivul pentru care omul se dispreţuieşte pe sine însuşi, dar nu s-a schimbat faptul. În timpul lui Crisolog motivul era că omul este „luat din pământ”, că este praf şi în praf se va întoarce (Gen 3,19); astăzi motivul dispreţului este că omul este mai puţin decât nimic în imensitatea nemărginită a universului.

Este de acum o competiţie între oamenii de ştiinţă necredincioşi care iese tot mai înainte în afirmarea totalei marginalităţi şi nesemnificaţii a omului în univers. „Vechea alianţă – a scris Jacques Monod – este încălcată; omul ştie în sfârşit că este singur în imensitatea universului din care a reieşit din întâmplare. Datoria sa, ca şi destinul său, nu este scrisă în niciun loc” (Il caso e la necessit? [Întâmplarea şi necesitatea], Mondadori, Milano 1970, pag. 136). „Am crezut mereu – afirmă Peter Atkins – că sunt nesemnificativ. Cunoscând dimensiunile universului, nu fac decât să-mi dau seama cât de nesemnificativ sunt cu adevărat… Suntem numai un pic de noroi pe o planetă care aparţine soarelui” (citat în: Russell Stannard, Science and Wonders: Conversations about Science and Belief, London, Faber and Faber, 1996, pag. 7).

Dar nu vreau să mă opresc asupra acestei viziuni pesimiste, nici asupra reflecțiilor pe care ea le are în modul de a concepe ecologismul şi priorităţile sale. Dionisiu Areopagitul, în secolul al VI-lea din era creştină, enunţa acest mare adevăr: „Nu trebuie respinse opiniile altora, nici nu trebuie să se scrie împotriva unei opinii sau a unei religii care nu pare bună. Trebuie să se scrie numai în favoarea adevărului şi nu împotriva altora” (Scolii către Dionisiu Areopagitul: PG 4, 536; cf. Dionisiu Areopagitul, Scrisoare VI: PG 3, 1077). Nu se poate absolutiza acest principiu, pentru că uneori poate fi necesar să se respingă învăţături false şi periculoase; dar este sigur că expunerea pozitivă a adevărului este mai eficace decât respingerea erorii contrare.

Discursul lui Crisolog continuă expunând motivul pentru care omul nu trebuie să se dispreţuiască pe sine însuşi: „Tot acest edificiu al lumii, pe care ochii tăi îl contemplă, oare n-a fost făcut pentru tine? Pentru tine este reglementată noaptea, pentru tine este definită ziua, pentru tine cerul a fost luminat de strălucirea diferită a soarelui, a lunii şi a stelelor. Pentru tine pământul este pictat cu flori, cu păduri şi cu fructe. Pentru tine a fost creată minunata şi frumoasa familie de animale care populează aerul, câmpiile şi apa, pentru ca o singurătate dezolată să nu strice bucuria lumii abia făcute”.

Autorul nu face decât să reafirme ideea biblică a suveranităţii omului asupra cosmosului pe care Psalmul 8 o cânta cu suflu liric la fel de mare ca episcopul Ravenna. Sfântul Paul completează această viziune, indicând locul pe care-l ocupă în ea persoana lui Cristos: „fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,22 şu). Suntem în faţa unui „ecologism uman” sau „umanist”: adică un ecologism care nu este scop în sine, ci în vederea omului, desigur nu numai a omului de astăzi, ci şi a celui din viitor.

Gândirea creştină n-a încetat niciodată să se întrebe cu privire la motivul acestei transcendenţe a omului faţă de restul creaţiei şi a găsit mereu în afirmaţia din Biblie că omul a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26). Şi Crisolog, am auzit, se bazează pe asta: „Creatorul… a tipărit în tine imaginea sa, pentru ca imaginea vizibilă să facă prezentă în lume pe Creatorul invizibil, şi te-a pus pe pământ pentru a-i ţine locul”.

La ceea ce teologia, graţie şi dialogului reînnoit cu gândirea ortodoxă, a ajuns astăzi la o explicaţie într-adevăr satisfăcătoare, este că ştie în ce constă a fi imagine a lui Dumnezeu. Totul se bazează pe revelarea Treimii realizată de Cristos. Omul este creat după imaginea lui Dumnezeu, în sensul că participă la esenţa intimă a lui Dumnezeu care este de a fi relaţie de iubire între Tată, Fiu şi Duh Sfânt. „Relaţii subzistente”, defineşte persoanele divine sfântul Toma de Aquino. Ele nu au o relaţie una cu alta, ci sunt acea relaţie (Summa Theologiae, I, q. 29, a. 4).

Numai omul – ca persoană capabilă de relaţii libere şi conştiente – participă la această dimensiune personală şi relaţională a lui Dumnezeu. Treimea fiind o comuniune de iubire, l-a creat pe om ca o „fiinţă în relaţie” (cf. John Zizioulas, Being as Communion: Studies in Personhood and the Church, NY: St Vladimir’s Seminary Press, 1997). În acest sens omul este „după chipul lui Dumnezeu”.

Este evident că există o prăpastie ontologică între Dumnezeu şi creatura umană: totuşi, prin har (a nu uita niciodată această precizare!), această prăpastie este umplută, aşa încât ea este mai puţin adâncă decât cea existentă între om şi restul creaţiei. Afirmaţie foarte îndrăzneaţă, dar bazată pe Scriptură care-l defineşte pe omul răscumpărat de Cristos „părtaş de natura divină” (2Pt 1,4).

Totuşi, numai venirea lui Cristos a revelat sensul deplin al faptului de a fi după chipul lui Dumnezeu. El este, prin excelenţă, „imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut” (Col 1,15); noi – spuneau părinţii Bisericii – suntem „imagine a Imaginii lui Dumnezeu”, deoarece „suntem predestinaţi să fim conformi cu imaginea Fiului său” (Rom 8,29), creaţi „prin el şi pentru el” (Col 1,16) care este Noul Adam (Irineu, Demonstrarea predicii apostolice, 22; Adversus haereses V, 16, 2).

În acest moment se naşte imediat o obiecţie, şi nu numai din partea celor care nu cred. Toate acestea nu înseamnă triumfalism rasial? Nu duce la o dominare nediscriminată a omului asupra restului creaţiei, cu consecinţele imaginabile cu uşurinţă şi, din păcate, deja în desfăşurare? Răspunsul este: nu, dacă omul se comportă cu adevărat ca imagine a lui Dumnezeu. Dacă persoana umană este imagine a lui Dumnezeu deoarece este „o fiinţă în comuniune”, asta înseamnă că cu cât suntem mai puţin egoişti, închişi în noi înşine şi neuitând de alţii, cu atât suntem mai mult persoană cu adevărat umană.

Suveranitatea omului asupra cosmosului nu este aşadar triumfalism al speciei, ci asumare de responsabilitate faţă de cei slabi, cei săraci, cei lipsiţi de apărare. Unicul titlu pe care aceştia îl au pentru a fi respectaţi, lipsind alte privilegii şi resurse, este acela de a fi persoană umană. Dumnezeul din Biblie – dar şi din alte religii – este un Dumnezeu „care ascultă strigătul celor săraci”, care „are milă de cel slab şi de cel sărac”, care „apără cauza celor lipsiţi”, care „face dreptate celor asupriţi”, care „nu dispreţuieşte nimic din ceea ce a creat”.

Întruparea Cuvântului a adus o motivaţie în plus pentru a ne îngriji de cel slab şi de cel sărac, oricărei rase sau religii ar aparţine. De fapt ea nu spune numai „că Dumnezeu s-a făcut om”, ci şi „că omul s-a făcut Dumnezeu”: adică, ce tip de om a ales să fie: nu bogat şi puternic, ci sărac, slab şi lipsit de apărare. Om şi gata! Modul întrupării nu este mai puţin important decât faptul.

Acesta a fost pasul înainte pe care Francisc de Assisi, cu experienţa sa de viaţă, l-a permis teologiei să-l facă. Înainte de el s-a insistat aproape exclusiv asupra aspectelor ontologice ale întrupării: natură, persoană, unire hipostatică, comunicarea limbilor… Acest lucru era necesar pentru a contrasta erezia, însă, o dată pusă în siguranţă dogma, nu se putea rămâne opriţi la asta, fără a usca misterul creştin şi a-l face să piardă mare parte din forţa sa de contestare faţă de păcatul şi de nedreptatea din lume.

Ceea ce emoţionează până la lacrimi pe Sărăcuţ la Crăciun nu este unirea naturilor sau unitatea hipostazelor, ci este umilinţa şi sărăcia Fiului lui Dumnezeu care „bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi” (cf. 2Cor 8,9). În el iubirea faţă de sărăcie şi iubirea faţă de creaţie mergeau în acelaşi pas şi aveau o rădăcină comună în renunţarea sa radicală la voinţa de poseda. Francisc aparţine acelei categorii de persoane despre care sfântul Paul spune că „nu au nimic şi posedă totul” (2Cor6,10).

Sfântul Părinte preia acest mesaj când face din „relaţia intimă dintre cei săraci şi fragilitatea planetei” unul din „axele de bază” ale enciclicei sale despre mediu (Laudato si’, nr. 16). De fapt, ce anume produce, în acelaşi timp, defecţiunile cele mai rele ale mediului şi mizeria imenselor mase umane dacă nu dorinţa nesătulă a unor de a mări fără măsură propriile averi şi profituri? Pământului trebuie să i se aplice ceea ce spuneau cei din vechime despre viaţă: mancipio nulli datur, omnibuz usu („nimănui nu-i este dat în proprietate, tuturor în folosinţă”, Lucreţiu, De rerum natura, III, versul 971).

Uneori acest adevăr că nu suntem noi stăpânii pământului ne este amintit brusc de evenimente ca acela al cutremurului teribil de săptămâna trecută. Revine atunci să ne punem întrebarea din totdeauna: „Unde era Dumnezeu?”. Să nu comitem greşeala de a crede că avem răspunsul pregătit la această întrebare. Să plângem cu cel care plânge, aşa cum făcea Isus în faţa durerii văduvei din Naim sau a surorilor lui Lazăr.

Însă credinţa ne permite să spunem ceva. Dumnezeu n-a proiectat creaţia ca şi cum ar fi o maşină sau un computer, unde totul este programat de la început în fiecare detaliu, numai să se facă periodic actualizări. Prin analogie cu omul, putem vorbi despre un soi de „libertate” pe care Dumnezeu a dat-o materiei de a evolua după propriile legi. În acest sens (dar numai în el!) putem chiar să împărtăşim punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă necredincioşi care vorbesc despre „întâmplare şi necesitate”. În evoluţie totul vine „la întâmplare”, dar întâmplarea însăşi este prevăzută de Creator şi nu este „la întâmplare”.

Asta comportă riscuri teribile pentru om, dar şi un supliment de demnitate şi de măreţie. Poporul din Olanda a trebuit să lupte timp de secole pentru a nu fi scufundat de Marea Nordului şi în această luptă a creat un moto vestit: Luctor et emergo, „luptând ies la suprafaţă”.

Într-o zi vor fi „ceruri noi şi pământ nou” (2Pt 3,13), libere de orice suferinţă, dar acest lucru va avea loc doar la sfârşitul timpurilor, când omenirea însăşi va fi perfect şi veşnic eliberată de păcat şi de moarte (cf. Rom 8,19-23). Însă un lucru Isus ni-l asigură încă de acum şi este că niciodată creatura umană nu este complet în voia elementelor umane. „Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Vouă însă, chiar şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii” (Lc 12,6-7).

La întrebarea: „Unde era Dumnezeu în noaptea de 23 august?”, credinciosul nu ezită de aceea să răspundă cu toată umilinţa: „Era acolo suferind cu creaturile sale şi primind în pacea sa victimele care băteau la uşa paradisului său”.

Lectura din Cartea Înţelepciunii pe care am ascultat-o înainte de cea patristică din Crisolog ne vorbeşte despre prima şi fundamentala datorie care derivă pentru om din poziţia sa privilegiată în sânul creaţiei. Spunea: „Într-adevăr, toţi oamenii sunt din natură fără rost, / cei care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu / şi care, din cele bune care se văd, nu au putut să-l recunoască pe Cel care Este / şi, dând atenţie lucrărilor, nici nu l-au recunoscut pe Artizan”.

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani reia această temă vestită, dar cu o variantă care ne priveşte pe toţi şi îndeaproape. Păcatul faţă de creaţie, scrie el, nu se află atât în faptul de a nu urca de la ea la Creator, ci în a nu-l preamări pe Dumnezeu şi a nu-i mulţumi: „Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire” (Rom 1,21). Nu este vorba despre un păcat numai al inteligenţei, ci şi al voinţei, şi nu este numai un păcat al ateilor sau al idolatrilor, ci şi al celui care-l cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa încât e adevărat că, imediat după aceea, apostolul îi include printre „nescuzabili” pe cei care cunosc revelaţia şi, întăriţi de această cunoaştere, se simt în siguranţă şi judecă restul lumii, fără a-şi da seama că, dacă ei caută propria glorie în locul gloriei lui Dumnezeu, ei comit acelaşi păcat al celor care nu cred (cf. Rom 2,1 şu).

Există atâtea îndatoriri pe care omul le are faţă de creaţie, unele mai urgente decât altele: apa, aerul, clima, energia, apărarea speciilor aflate în pericol… Despre ele se vorbeşte în toate locurile şi întâlnirile care se ocupă de ecologie. Însă există o datorie faţă de creaţie despre care nu se poate vorbi decât într-o întâlnire între cei care cred şi de aceea este foarte corect ca să fie pusă în centrul acestui moment de rugăciune. Această datorie este doxologia, preamărirea lui Dumnezeu din cauza creaţiei. O ecologie fără doxologie face universul opac, ca un imens mapamond de sticlă lipsit de lumina care ar trebui să-l ilumineze dinăuntru.

Îndatorirea primară a creaturilor faţă de creaţie este să-i presteze ei glasul său. „Cerurile şi pământul – spune un psalm – sunt pline de mărirea ta” (Ps 148,13; Is 6,3). Sunt, ca să spunem aşa, gravide. Dar nu pot singure „să se debaraseze”. Ca femeia însărcinată, au nevoie şi ele de mâinile unei moaşe pentru a aduce la lumină ceea ce poartă în sân. Şi aceste „moaşe” ale gloriei lui Dumnezeu trebuie să fim noi, creaturi făcute după imaginea lui Dumnezeu. Şi la aceasta face aluzie apostolul când vorbeşte despre creaţia care „geme şi suferă până astăzi în durerile naşterii” (cf. Rom 8,19-22).

Cât a trebuit să aştepte universul, ce elan lung a trebuit să ia, pentru a ajunge la acest punct! Miliarde de ani, în timpul cărora materia, prin opacitatea sa, înainta spre lumina conştiinţei, ca limfa care din subteran cu trudă urcă spre vârful copacului pentru a se răspândi în frunze, flori şi fructe. Această conştiinţă a fost în sfârşit obţinută când a apărut în univers ceea ce Teilhard de Chardin numeşte „fenomenul uman”. Dar acum când universul a ajuns la ţinta sa, cere ca omul să-şi împlinească datoria sa, ca să asume, ca să spunem aşa, conducerea corului şi să intoneze în numele întregii creaţii: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu!”.

Unul care a luat ad litteram această îndatorire a fost dominicanul fericitul Enrico Susone, numit uneori „sfântul Francisc al Suediei”. El ne-a lăsat această mărturie emoţionantă: „Când, în cântarea de la Liturghie, ajung la cuvintele Sursum corda, sus inimile, îmi imaginez că am în faţa mea toate fiinţele create de Dumnezeu în cer şi pe pământ: apa, aerul, focul, lumina şi orice element, fiecare cu propriul nume, precum şi păsările din aer, peştii mării şi florile din pădure, ierburile şi toate plantele de pe câmpie, nenumăratele nisipuri ale mării, firicelele de praf care se văd în fascicolele de lumină solară, picăturile de ploaie căzute sau care urmează să cadă, roua care împodobesc pajiştea cu pietre preţioase. Atunci îmi imaginez că sunt în mijlocul acestor creaturi ca un maestru de muzică în mijlocul unui cor nemărginit” (Viaţa, XI, în: Oeuvres, îngrijit de M. E. Cartier, Paris 1852, pag. 25).

Noi credincioşii trebuie să fim glasul nu numai al creaturilor neînsufleţite, ci şi al fraţilor noştri care nu au avut harul credinţei. Să nu uităm, îndeosebi, să-l preamărim pe Dumnezeu pentru realizările uluitoare ale tehnicii. Sunt lucrare a omului, e adevărat, dar omul a cui lucrare este? Cine l-a făcut? Mi-am pus mie însumi o întrebare şi o repet aici cu glas tare: îl preamărim noi cu adevărat pe Dumnezeu pentru creaturile sale, sau spunem doar că facem asta? Este numai teorie sau şi practică? Dacă nu ştim să facem asta cu cuvintele noastre, s-o facem cu psalmii. În ei chiar şi fluviile sunt invitate să bată din palme pentru Creator (Ps 98,8).

Preamărirea nu-i foloseşte, desigur, lui Dumnezeu, ci nouă. Cu ea se „eliberează adevărul” (Rom1,18); se răscumpără creaţia de instabilitate şi de vanitate, adică de nonsensul, în care a târât-o păcatul oamenilor şi o târăşte astăzi necredinţa lumii (Rom 8,20-21). „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră – spune o prefaţă a liturghiei adresându-se lui Dumnezeu – ci este un dar al tău ca să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci laudele noastre nu adaugă nimic fiinţei tale, dar nouă ne sunt de folos spre mântuire”.

Dacă Francisc de Assisi are încă ceva de spus astăzi cu privire la ecologism, este numai asta. El nu se roagă „pentru” creaţie, pentru salvgardarea ei (în timpul său încă nu era nevoie de asta), se roagă „cu” creaţia, sau „din cauza creaţiei”, sau „din motivul creaţiei”. Toate sunt nuanţe prezente în prepoziţia „pentru” folosită de el: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele soare, pentru sora luna, pentru sora mamă pământ”. Cântarea sa este o în întregime o doxologie şi un imn de mulţumire. Dar tocmai de aici îi deriva acel respect extraordinar faţă de orice creatură motiv pentru care voia ca până şi plantelor sălbatice să le fie lăsat un spaţiu pentru a creşte.

Şi acest mesaj a fost preluat de Sfântul Părinte în enciclica despre mediu. Ea începe cu doxologia – „Lăudat să fii” – şi se termina în mod semnificativ cu două rugăciuni distincte: una „pentru” creaţie şi cealaltă „cu” creaţia. Din aceasta din urmă luăm câteva invocaţii care ne folosesc pentru a încheia în rugăciune reflecţia noastră: „Doamne Dumnezeule, Unul şi Întreit, / comunitate minunată de iubire infinită, / învaţă-ne să te contemplăm / în frumuseţea universului, / unde totul ne vorbeşte despre tine. / Trezeşte preamărirea noastră şi recunoştinţa noastră / pentru fiecare fiinţă pe care ai creat-o. / Dăruieşte-ne harul de a ne simţi intim uniţi / cu tot ceea ce există. / Dumnezeu al iubirii, arată-ne locul nostru în această lume / ca instrumente ale afectului tău / pentru toate fiinţele de pe acest pământ. Amin”.

(Unic titlu de merit
Casa comună şi responsabilitatea faţă de cei mai slabi în omilia predicatorului Casei Pontificale
de Raniero Cantalamessa

după L’Osservatore Romano, 2 septembrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: