Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

Întrebarea veşnică a vieţii pământeşti: Unde este Dumnezeu?

Posted by Paxlaur pe 22/10/2016

Auschwitz

Auschwitz

În faţa totalitarismelor şi a evenimentelor tragice trăite în secolul trecut, dar şi a evenimentelor inumane care se reînnoiesc în zilele noastre, pare să apară aproape spontană întrebarea: „Unde este Dumnezeu? De ce nu intervine?”. Poate şi în vieţile noastre cunoaştem ore de încercare în care ne punem întrebări asemănătoare. Uneori aceste întrebări apar şi în biografiile bărbaţilor şi femeilor care acuză că trec printr-o noapte întunecoasă, o noapte în care lipseşte lumina, în care Dumnezeu pare absent şi mai ales taciturn, mut, ca şi cum ar fi pus între El şi credincios un nor gros care împiedică orice tip de relaţie, şi aceea a cuvântului. Dumnezeu tace, nu se face auzit, întunecă faţa sa…, iar credinciosul geme, îndură această lipsă a lui Dumnezeu, până la ispita disperării, a cedării în faţa nimicului care afirmă în inimă: „Dumnezeu nu există, nu există nimic, nu se merită”.

Apoi, astăzi credincioşii creştini cunosc, măcar un pic, tradiţia ebraică ce îl defineşte pe Dumnezeu însuşi ca El mistatter, „Dumnezeu care se ascunde” (Is 45,15); cunosc strigătele, prezentate de Elie Wiesel, ale celor care în rugul de la Shoah îndrăzneau întrebarea: „Unde este Dumnezeu?”. Aşa încât a devenit uşor, prea uşor de spus, aşa cum apare adesea şi pe buzele creştinilor obişnuiţi: „Dumnezeu tace, Dumnezeu nu-mi vorbeşte, Dumnezeu mă torturează nerăspunzându-mi, Dumnezeu este mut”. Se înregistrează şi o anumită tendinţă de a-l învinovăţi pe Dumnezeu din partea creştinilor care, citind scrierile în care se descriu crizele spirituale ale Maicii Tereza de Calcutta sau ale altor martori ai credinţei, se simt autorizaţi să se laude că au aceleaşi experienţe, aşadar să afirme tăcerea lui Dumnezeu. Apoi, conform unor aşa-numiţi teologi, această tăcere ar fi voită chiar de Dumnezeu şi făcută să fie îndurată de credincios tot de Dumnezeu în vederea purificării sale, a unui drum de credinţă mai merituos, a unui adevărat joc de iubire între cel care iubeşte şi cel iubit, care se hrăneşte cu ascundere şi cu manifestare. Există unii care ajung să se creadă părtaşi de noaptea întunecoasă a lui Isus în ajunul pătimirii sale, noaptea „agoniei” (Lc22,44), a „sufletului său trist până la moarte” (Mc 14,34; Mt 26,38; cf. Ps 42,6.12; 43,5), sau chiar părtaşi de ora crucii şi de strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34; Mt 27,46; Ps 22,2).

Mărturisesc: aceste „mărturii” sau „destăinuiri-spovezi” mă deranjează mult şi mi se par contemplaţii narcisiste care scot în evidenţă protagonisme periculoase, nu numai pentru credinţă, ci şi pentru relaţiile umane care pot proveni din aceste pretinse experienţe spirituale. Şi atunci îndrăznesc să rostesc câteva cuvinte în şoaptă, fără pretenţii, pentru că sunt rostite cel mult kivjaqol, ar spune evreii, „dacă se poate spune aşa”.

Înainte de toate, se poate spune, aşa cum a făcut Ioan Paul al II-lea la audienţa generală din 11 decembrie 2002, că „Dumnezeu stă în tăcere, nu se mai revelează şi pare că s-a închis în cerul său, aproape dezgustat de acţiunea omenirii”? Se poate înţelege acest strigăt al lui Wojtyła ca literar, ca un strigăt emfatic care trebuie citit în intenţia sa, dar desigur că nu poate să fie înţeles ca afirmaţie că Dumnezeu s-ar fi retras de acum de pe scenă. Este adevărat că se poate recurge la texte prezente în Biblie, pătrunse de acelaşi gust, de acelaşi năduf, de acelaşi protest. Ar fi suficient de citit Ieremia, profetul slujitor al „condamnării lui Dumnezeu” asupra poporului său (nu întâmplător în acea ocazie papa comenta Ier 14,17-21), pentru a ne afla în faţa unor expresii asemănătoare, dacă nu chiar mai puternice.

„M-a condus şi m-a făcut să umblu în întuneric, şi nu în lumină… Ca un urs care pândeşte este el pentru mine, ca un leu în locuri ascunse… Mi-a sfărâmat dinţii cu piatra, m-a cufundat în praf” (Lam 3,2.10.16). Aşa spune Domnul: „Dar tu nu te ruga pentru poporul acesta şi nu înălţa strigăt şi rugăciune pentru ei, căci nu este cine să te asculte când ei vor striga către mine din cauza nenorocirii lor” (Ier 11,14; cf. 7,16).

Dar aceste expresii pasionale ale lui Ieremia aparţin genului literar al riv, al contestării, sunt expresii hiperbolice proprii limbajului amoros în ora trădării şi a ruperii căsătoriei: limbaj antropomorf dat lui Dumnezeu pentru a exprima iubirea sa geloasă, pasiunea sa, dar nu aserţiuni despre Dumnezeu, despre prezenţa sa şi despre relaţia sa cu noi! Dacă Dumnezeu tace, sau mai bine zis, pare că tace şi că face tăcere, este numai pentru că nu există nimeni care îl ascultă şi îl întreabă, aşa cum a observat cu fineţe Massimo Cacciari.

Pe de altă parte, o mare lecţie o dăduse deja Primo Levi, el necredincios, care nu se întreba ca Elie Wiesel, credincios, unde era Dumnezeu la Auschwitz, ci mai degrabă unde era omul: unde dispăruse umanizarea în Shoah? Cum a putut omul să devină călău şi să anihileze până acolo pe celălalt, pe omul fratele său?

Nu vreau să-l apăr pe Dumnezeu, vrea numai ca să nu fie acuzat pentru a ne apăra pe noi înşine. Pe persoana obişnuită, simplă, care uneori afirmă că îndură tăcerea lui Dumnezeu, că nu-l simte pe Dumnezeu prezent, care îl acuză pe Dumnezeu că rămâne departe şi mut, cu mult respect faţă de durerea sa şi fără nicio judecată îmi vine s-o întreb: „Dar oare nu dumneavoastră sunteţi surdă, nu ascultaţi?”. Nu reuşesc să gândesc că Dumnezeu este capabil să întrerupă iubirea sa, să vrea să fie mut sau ascuns pentru a-l face să sufere pe credinciosul care-l invocă şi care este în încercare. Desigur, în „cântarea mării” expresia: „Cine este ca tine între zei, Doamne?” (Mi kamokah ba-‘elim JHWHEx 15,11) a fost citită de unii rabini şi: „Cine este ca tine între muţi, Doamne?” (Mi kamokah ba-illelim JHWH); dar asta vrea să însemne numai că Dumnezeu, şi atunci când vede suferinţa, încercarea poporului său sau a fiecărui credincios, nu face nimic şi tace nu pentru că este indiferent sau mâniat, ci pentru că respectă lumea, istoria, respectă măreţia şi fragilitatea umanilor.

Dacă există un glas al lui Dumnezeu – să nu se uite asta – este „sunet de linişte adâncă” (qol demamah daqqah1Re 19,12), pentru că Dumnezeu vorbeşte şi în tăcere. Dacă Dumnezeu ar rămâne cu adevărat mut, atunci credinciosul ar coborî imediat în groapă, aşa cum spune psalmistul: „De vei tăcea faţă de mine, voi coborî în groapă!” (Ps 28,1). Aşadar, adevărata problemă nu este tăcerea lui Dumnezeu, ci neascultarea omului, a credinciosului. Domnul nu se ascunde pentru a ne pune la încercare, pentru a analiza dacă îl iubim sau nu: cine cunoaşte suferinţa, truda îndoielii, nu poate să creadă că Dumnezeu vrea asta! Noaptea, întunericul credinţei, tăcerea lui Dumnezeu sunt numai aspecte ale enigmei răului: suntem creaturi fragile şi capabile să păcătuim şi păcatul nostru începe tocmai cu neascultarea de Dumnezeu… Iată pentru ce încercarea, suferinţa poate să fie fără Dumnezeu: aceasta este numai o agravare a răului, a încercării, dar aşa cum este adevărat că Dumnezeu nu vrea suferinţa noastră, tot aşa n-ar vrea vreodată s-o agraveze cu tăcerea sa şi cu lipsa sa. Drumul nostru de bărbaţi şi femei este un drum uneori într-o noapte întunecată, uneori în ceaţă, pentru că nu ştim să vedem bine, nu ştim să ascultăm bine. Tăcerea lui Dumnezeu primit ca neascultare a noastră, ca surzenie a noastră, face parte din drumul nostru obositor, din meseria de a trăi ca umani şi creştini.

În această privinţă, în spiritualitatea catolică din al doilea mileniu s-au făcut consideraţii inteligente despre unele situaţii în care se poate afla credinciosul, situaţii de întuneric, de nepercepere a prezenţei lui Dumnezeu, de tristeţe că pare să piardă orice speranţă de ajutor. Aceste situaţii au fost cuprinse sub categoria de „dezolare spirituală”, condiţie pe care cel care are o viaţă spirituală o cunoaşte mai devreme sau mai târziu, ca încercare puternică sau slabă, scurtă sau prelungită. În dezolare, când Dumnezeu pare departe, pare să tacă şi suferinţa pare să ne distrugă, trebuie ţinut viu numai raportul cu El, prin geamăt, strigăt, plâns, uneori şi cu cuvinte care invocă moartea. Decisiv în viaţa creştinului este să continue să bată, să ceară, să-l roage pe Domnul, să nu se teamă să punem în faţa Lui toată slăbiciunea noastră, încercând să rămânem tari în adeziunea la El. Isus, şi atunci când n-a ascultat glasul Tatălui – care de altfel îi vorbise la botez şi la schimbarea la faţă -, spunându-i: „De ce m-ai părăsit?” n-a încălcat niciodată fidelitatea faţă de Tatăl, chiar şi atunci când părea că El l-a părăsit.

Despre această dezolare spirituală a vorbit de mai multe ori Papa Francisc, discipol al lui Ignaţiu de Loyola. Acestea sunt ultimele, recentele cuvinte ale sale în această privinţă, în care furnizează o diagnoză şi o terapie a dezolării, indicând şi comportamentul pe care fraţii şi surorile în Cristos trebuie să-l aibă faţă de cel care cunoaşte această încercare. „Dezolarea spirituală ne face să ne simţim la fel ca atunci când am avea sufletul frânt: nu reuşeşte, nu reuşeşte şi nici nu vrea să trăiască: «Mai bună este moartea». Este dezlănţuirea lui Iob. Mai bine să moară decât să trăiască aşa… Liturgia de astăzi ne arată cum trebuie să ne comportăm cu această dezolare spirituală, atunci când suntem căldicei, căzuţi şi fără speranţă. Un ajutor vine de la psalmul responsorial «Rugăciunea mea, Doamne, să ajungă înaintea ta!». Aşadar primul lucru care trebuie făcut este rugăciunea. Rugăciune puternică, puternică, puternică… Psalmul 87 (88) pe care l-am recitat împreună ne învaţă cum să ne rugăm în momentul dezolării spirituale, al întunericului interior, când lucrurile nu merg bine şi tristeţea intră aşa de puternic în inimă. «Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, în faţa ta strig zi şi noapte»: cuvintele sunt puternice! Aşadar, este o rugăciune care constă în a bate la uşă, dar cu putere! «Doamne sunt sătul de probleme. Viaţa mea este pe marginea Infernului. Sunt numărat cu cei care coboară în groapă, sunt ca un om fără putere». În faţa unei persoane care este în această situaţie, cuvintele pot face rău. Trebuie numai atinsă, să fim aproape, în aşa fel încât să simtă apropierea şi să spunem ceea ce ea cere, dar nu să facem discursuri… Când o persoană suferă, când este în dezolare spirituală, trebuie să se vorbească cel mai puţin posibil şi trebuie să se ajute cu tăcerea, apropierea, mângâierile rugăciunea sa în faţa Tatălui… Domnul să ne ajute: mai întâi, să recunoaştem în noi momentele dezolării spirituale, când suntem în întuneric, fără speranţă, şi să ne întrebăm de ce; al doilea, să ne rugăm aşa cum ne învaţă astăzi liturgia; al treilea, când mă apropii de o persoană care suferă, fie datorită unei boli fie datorită oricărei alte circumstanţe, dar care este chiar în dezolare: să fac tăcere. O tăcere cu multă iubire, apropiere, mângâieri. Şi să nu facem discursuri care nu ajută, ci fac rău” (Meditaţia de dimineaţă în capela din Domus Sanctae Marthae, 27 septembrie 2016).

Înaintând în ani şi navigând pe marea vieţii, tuturor ne este dat să cunoaştem furtuni şi naufragii. Atunci fiecăruia dintre noi îi vine să spună spontan, aşa cum au făcut discipolii: „Doamne, de ce dormi? Nu-ţi pasă că eu pier? Unde eşti? De ce taci?” (cf. Ps 44,24; Mc 4,38). Dar chiar dacă în limbajul unei relaţii amoroase folosim aceste expresii luate din riv, care eventual se aseamănă cu înjurătura, nu putem crede că Dumnezeu are posibilitatea de a întrerupe iubirea sa, de a încheia pentru totdeauna o relaţie, de a vedea fiinţa umană suferind şi de a se complace în asta. Răul, sub orice formă de suferinţă, nu vine de la Dumnezeu (cf. Jud 1,13-15)! Iubirea lui Dumnezeu nu trebuie meritată şi nimeni dintre noi nu poate crede că are în sine însuşi o iubire pe care Dumnezeu o neagă, o detestă sau n-o vede, pentru că iubirea sa este mai mare decât inima noastră şi decât iubirea noastră (cf. 1In 3,20).

Îmi place să închei aceste reflecţii ale mele citând un vestit text anonim: „Am visat că mergeam pe malul mării cu Domnul meu şi revedeam pe ecranul cerului toate zilele vieţii mele trecute. Şi pentru fiecare zi petrecută apăreau pe nisip patru urme, ale mele şi cele ale Domnului. Dar în unele bucăţi am văzut numai două urme, chiar în zilele mai dificile ale vieţii mele. Atunci am spus: «Doamne, eu am ales să trăiesc cu tine şi tu mi-ai promis că vei fi mereu cu mine. De ce m-ai lăsat singur chiar în momentele cele mai dificile?». Şi el mi-a răspuns: «Fiule, tu ştii că eu te iubesc şi nu te-am părăsit niciodată: zilele în care vezi numai două urme pe nisip, sunt tocmai acelea în care te-am dus în braţe»”. Da, Domnul deschide mereu pentru noi drumul şi chiar în orele cele mai întunecate El e cel care ne ia în braţe!

(Întrebarea veşnică a vieţii pământeşti
Unde este Dumnezeu?
de Enzo Bianchi
după L’Osservatore Romano, 21 octombrie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: