Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Textul evanghelic de astăzi (cf. Mt 16,21-27) este legat de cel de duminica trecută (cf. Mt 16,13-20). După ce Petru, şi în numele celorlalţi discipoli, a mărturisit credinţa în Isus ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, Isus însuşi începe să le vorbească despre pătimirea sa. De-a lungul drumului spre Ierusalim, explică în mod deschis prietenilor săi ceea ce îl aşteaptă la sfârşit în cetatea sfântă: prevesteşte misterul său de moarte şi de înviere, de umilire şi de glorie. Spune că va trebui „să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Mt 16,21). Însă cuvintele sale nu sunt înţelese, pentru că discipolii au o credinţă încă imatură şi prea legată de mentalitatea din lumea aceasta (cf. Rom 12,2). Ei se gândesc la o victorie prea pământească şi pentru aceasta nu înţeleg limbajul crucii.

În faţa perspectivei că Isus poate să eşueze şi să moară pe cruce, acelaşi Petru se răzvrăteşte şi îi spune: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată” (v. 22). Crede în Isus – aşa este Petru – are credinţă, crede în Isus, crede; vrea să-l urmeze, însă nu acceptă ca gloria sa să treacă prin pătimire. Pentru Petru şi pentru ceilalţi discipoli – dar şi pentru noi! – crucea este un lucru incomod, crucea este un „scandal”, în timp ce Isus consideră „scandal” faptul de a fugi de cruce, care ar însemna sustragerea de la voinţa Tatălui, de la misiunea pe care el i-a încredinţat-o pentru mântuirea noastră. Pentru aceasta Isus îi răspunde lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (v. 23). Cu zece minute mai înainte, Isus l-a lăudat pe Petru, i-a promis să fie temelia Bisericii sale, fundamentul; după zece minute îi spune „Satană”. Cum se poate înţelege asta? Ni se întâmplă nouă tuturor! În momentele de evlavie, de fervoare, de bunăvoinţă, de apropiere faţă de aproapele, îl privim pe Isus şi mergem înainte; însă în momentele în care vine în întâmpinare crucea, fugim. Diavolul, Satana – aşa cum îi spune Isus lui Petru – ne ispiteşte. Îi aparţine duhului rău, îi aparţine diavolului să ne îndepărteze de cruce, de crucea lui Isus.

După aceea, adresându-se tuturor, Isus adaugă: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 24). În acest mod el arată calea adevăratului discipol, indicând două atitudini. Prima este „renunţarea la noi înşine”, care nu înseamnă o schimbare superficială, ci o convertire, o răsturnare de mentalităţi şi de valori. Cealaltă atitudine este aceea de a lua propria cruce. Nu este vorba numai de a suporta cu răbdare greutăţile zilnice, ci de a purta cu credinţă şi responsabilitate acea parte de trudă, şi acea parte de suferinţă pe care le comportă lupta împotriva răului. Viaţa creştinilor este întotdeauna o luptă. Biblia spune că viaţa credinciosului este o bătălie: a lupta împotriva duhului rău, a lupta împotriva Celui Rău.

Astfel angajarea de „a lua crucea” devine participare cu Cristos la mântuirea lumii. Gândindu-ne la asta, să facem în aşa fel încât crucea atârnată de peretele din casă, sau aceea mică pe care o purtăm la gât, să fie semn al dorinţei noastre de a ne uni cu Cristos în slujirea cu iubire a fraţilor, în special a celor mai mici şi fragili. Crucea este semn sfânt al Iubirii lui Dumnezeu şi este semn al jertfei lui Isus, şi nu trebuie redusă la obiect superstiţios sau la obiect de ornament. De fiecare dată când ne îndreptăm privirea spre imaginea lui Cristos răstignit, să ne gândim că el, ca adevărat slujitor al Domnului, a realizat misiunea sa dându-şi viaţa, vărsându-şi sângele pentru iertarea păcatelor. Şi să nu ne lăsăm duşi de cealaltă parte, în ispita Celui Rău. Prin urmare, dacă vrem să fim discipolii săi, suntem chemaţi să-l imităm, dedicându-ne fără rezerve viaţa noastră din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Fecioara Maria, unită cu Fiul său până la Calvar, să ne ajute să nu rămânem în urmă în faţa încercărilor şi suferinţelor pe care le comportă pentru noi toţi mărturia evangheliei.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Poimâine, 1 septembrie, este Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei. De la această dată, până la 4 octombrie, vom celebra cu fraţii noştri creştini din diferite Biserici şi tradiţii „Jubileul Pământului”, pentru a aminti instituirea, în urmă cu 50 de ani, a Zilei Pământului. Salut diferitele iniţiative promovate în toate părţile lumii şi, printre acestea, concertul care se desfăşoară astăzi în catedrala din Port-Louis, capitala lui Mauritius, unde din păcate a avut loc recent un dezastru ambiental.

Urmăresc cu preocupare tensiunile din zona Mediteranei orientale, ameninţată de diferite focare de instabilitate. Vă rog, fac apel la dialogul constructiv şi la respectarea legalităţii internaţionale pentru a rezolva conflictele care ameninţă pacea popoarelor din regiunea aceea.

Şi vă salut pe voi toţi veniţi aici astăzi la Roma, din Italia şi din diferite ţări. Vă steagurile acolo, şi salut comunitatea religioasă din Timor Est din Italia. Bravo, cu steagurile! Pelerinii din Londrina şi Formosa, din Brazilia; şi tinerii din Grantorto, Dieceza de Vicenza. Bine aţi venit! Văd şi steaguri poloneze, îi salut pe polonezi; steaguri argentiniene, şi pe argentinieni. Bine aţi venit cu toţii!

Urez tuturor o duminică frumoasă! Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Papa Francisc: Angelus (30 august 2020)

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu