Am citit această poveste:

Copilul ajunsese bucuros acasă și întinse mamei, cu ochii râzând, carnetul de note. 

– Am media generală peste 9. Sunt premiant!

– Bravo, îi spuse mama cu amărăciune. Și îl sărută pe frunte.

– Mama, nu te bucuri? Am o medie mare și fără să fac meditații ca alți copii! Sunt foarte fericit, țopăi într-un picior băiatul de la gimnaziu.

– Mă bucur și sunt tare mândră de tine. Dar când aveți premierea?

– Păi joi, a spus băiatul. Joi, mama! Și doamna a spus că trebuie să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne dea diplomele și premiul.

Femeia se forță să zâmbească dar sufletul i se prăbușise. Premierea însemna flori, o ieșire cu colegii. Bani. Însemna bani. Se uită în portofel. Numără mărunțeii. Abia dacă îi ajungeau de pâine pentru următoarele două zile. Iar premierea era peste trei zile.

Parcă citindu-i din gânduri, băiatul o întrebă:

– Mama, dar o să cumperi flori pentru doamna dirigintă și pentru doamna învățătoare? În fiecare an i-am dat flori doamnei învățătoare. Îmi cumperi două buchete, nu? Și după premiere, doamna a spus că mergem la pizza, la suc și că vom mânca și o înghețată sau o prăjitură, ce vrem noi.

– Vom vedea. Dar nu ziceam că joi mergem la cimitir?

– Mama, dar joi e premierea! Mergem vineri la cimitir.

– Bine, îi răspunse mama cu vocea sugrumată. Vom vedea cum facem. Acum merg să fac o baie.

Intră în cadă, se afundă cu totul în apa fierbinte și început să hohotească de plâns. Avea un copil bun, pe care amarnic se chinuia să-l crească. Învăța singur, niciodată nu a fost nevoie să apeleze la meditații suplimentare. 

Din când în când mergeau împreună la cimitir. Aprindeau lumânări și sărutau o cruce: copilul cu drag și dor de tatăl său, ea cu durere și disperarea omului abandonat. 

Se gândea îngrozită ce să facă pentru ziua de joi când tocmai sună telefonul. Era diriginta.

– Fiul dvs este premiant! Le-am spus copiilor că după premiere vom merge la….

– Da, știu, mi-a spus. Dar nu are cum să vină la premiere și deci nici la pizza. Avem planificat o deplasare și nu o putem amâna.

– Vai, dar nu se poate! Trebuie să se bucure cu toți copiii!

– Doamna dirigintă, mă iertați, unele lucruri sunt posibile, altele nu. Anul acesta nu se poate. Poate la anul.

– Să știți că nu e nevoie de flori, am spus asta întotdeauna. Și oricum îi sunt datoare cu o pizza pentru că m-a ajutat foarte mult anul acesta.

-Vă mulțumesc și mă bucură cele ce-mi spuneți, dar nu se poate.

Plânse a doua oară! Cum să-l trimită la premiere fără flori când îl educase respectuos și mărinimos; îl învățase că pentru tot ce primește trebuie să mulțumească.

FINALUL FERICIT:

Reușise cumva să se descurce de banii pentru pizza și suc, dar cumpărase doar un buchet de flori. Băiatul îl oferise fostei învățătoare. Diriginta i-a oferit premiul și diploma iar copilul s-a scuzat încet și i-a șoptit la ureche:

– Vă mulțumesc doamna, și nu vă supărați pe mine că nu v-am oferit flori, dar mama nu a mai avut bani.

– Stai liniștit! Dar să nu pleci până nu vorbim puțin, doar noi doi.

După premiere, au fost la restaurant, au mâncat pizza, prăjituri și au băut suc. La plecare, doamna a luat un buchet de flori și i-a spus copilului:

– Mergi la mama și oferă-i aceste flori, spune-i că sunt din partea mea și că îi mulțumesc că te-a crescut atât de frumos!

ÎN REALITATE:

A plecat cu mama la cimitir. Au aprins doar lumânări și amândoi plângeau. Mama de nădufuri și de nefericirea provocată azi, în joia premierii, singurului ei fiu.

El, copilul cu ochii ca tăciunele, a plâns gândindu-se la colegii care acum erau probabil foarte fericiți, cu o pizza în față. „Am să mă fac mare, mama! Am să mă fac mare!”, izbucni cu ochii în lacrimi.

…

---