Prea târziu te-am iubit…

Iubirea aproapelui este posibilă în sensul enunțat de Biblie, de Isus. Ea constă tocmai în faptul că și eu iubesc, în Dumnezeu și cu Dumnezeu, persoana pe care nu o apreciez sau pe care chiar nu o cunosc. Lucrul acesta nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voință ajungând să atingă și sentimentul. Atunci învăț să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii și sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu. Dincolo de aparența exterioară a celuilalt, se ivește așteptarea sa interioară pentru un gest de iubire, pentru un gest de atenție, pe care i-l acord nu doar prin intermediul organizațiilor create în acest scop, acceptându-l probabil ca pe o necesitate politică. Eu văd cu ochii lui Cristos și pot să dăruiesc celuilalt mult mai mult decât lucrurile exterioare care îi sunt necesare: pot să-i dăruiesc privirea dragostei de care are nevoie. Aici se arată interacțiunea necesară dintre iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, asupra căreia insistă atât de mult Scrisoarea întâi a lui Ioan. Dacă în viața mea lipsește complet legătura cu Dumnezeu, atunci nu pot să văd în celălalt decât pe celălalt și nu reușesc să recunosc în el chipul divin. Dacă, dimpotrivă, în viața mea neglijez complet atenția față de celălalt, dorind numai să fiu „evlavios” și să-mi îndeplinesc „datoriile religioase”, atunci și relația mea cu Dumnezeu se usucă. În cazul de față, această relație este doar „corectă”, însă este lipsită de iubire. Numai disponibilitatea mea de a ieși în întâmpinarea aproapelui, de a-i mărturisi iubirea, mă face sensibil și în fața lui Dumnezeu. Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii asupra a ceea ce face Dumnezeu pentru mine și asupra modului său de a mă iubi. Sfinții – să ne gândim de exemplu la fericita Tereza de Calcutta – au luat din întâlnirea cu Domnul în Euharistie puterea lor de a-l iubi pe aproapele într-un fel mereu proaspăt și, în mod reciproc, această întâlnire a devenit realistă și profundă tocmai datorită faptului că i-au slujit pe ceilalți. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt inseparabile, sunt o singură poruncă. Dar ambele trăiesc din iubirea prevenitoare a lui Dumnezeu care ne-a iubit mai întâi. Astfel, nu se mai pune problema unei „porunci” care ne prescrie ceva imposibil din afară, ci, dimpotrivă, este vorba de o experiență a iubirii, dăruită din interior, o iubire care, prin natura sa, trebuie ca o consecință să fie împărtășită altora. Iubirea crește prin iubire. Iubirea este „divină” pentru că vine de la Dumnezeu și pentru că ne unește cu Dumnezeu, și, prin acest proces de unire, ne transformă într-un „noi”, care trece dincolo de diviziunile noastre și ne face să devenim una, până când, la sfârșit, Dumnezeu va fi „totul în toți” (1Cor 15,28).

Textul este din Deus caritas est, nr.18 (și poate fi citit integral aici: https://www.magisteriu.ro/deus-caritas-est-2005/)

Scrisoarea enciclică
a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate și
către toți credincioșii laici