Mi-e greu să mă supăr pe sora moarte.
Ea doar ne ia sufletul de mână și ni-l poartă spre veșnicie.
Nu pentru moarte sunt trist,
ci pentru graba cu care trece printre noi.
Știu că rostul ei este ca răul și suferința să nu fie veșnice pe pământ,
știu că menirea este ca durerea omului să se termine…
Însă uneori,
în dansul ei grăbit și hazardat printre noi,
în timp ce ne ia de mână,
calcă în picioare visele și oamenii din viața noastră,
lăsând cuvinte împăciuitoare nerostite,
îmbrățișări vindecătoare neterminate,
vieți fragede neprotejate…
Tristă și apăsătoare este umbra asta a morții,
această brumă rece de neîmplinire, neterminare
care se așterne după fiecare trecere a morții printre noi…
Cred cu tărie, Doamne, că
„viaţa credincioşilor tăi se schimbă, dar nu se pierde,
şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti,
le este pregătit un lăcaş veşnic în Ceruri”.
Acolo aștept să ne revedem cu bine, bucuroși, blânzi.
Ca și până acum.
Pe curând!
Prea târziu te-am iubit... 
Lasă un comentariu