Prea târziu te-am iubit…

N-ai pus în viaţa mea nimic fără motiv, ci, subtil, tentant, ai presărat-o cu scopuri şi intenţii.

Iniţial n-am înţeles ce vrei, ce faci, unde mă duci, pentru cine plec, unde-am s-ajung, de ce.

Habar n-aveam cum eşti! Auzisem doar frânturi cum că iubeşti fără măsură şi te faci, la fel,  iubit!

Iubirea… iubire… a fi iubit şi a iubi… Ce mari cuvinte! Ce ţel măreţ! Ce dulce ispită! Cine ar rezista?

Lăsând în urmă totul, am spus „da!”, am strigat „vreau”, am spus „promit”. Părea de vis. Şi alergam.

Sărman copil! Dulce chemare! Trandafir înmiresmat, dar plin de spini. Gingaşă voce. Tu, copleşirea mea!

Iartă-mi, acum, îndrăzneala, dar vreau să ştiu de ce, de ce m-ai amăgit?Cum să rezist? Cum să îndur?

Neputincios mă simt când văd că nu e cum mi-ai spus, cum mi s-a zis: că-i numai har, că totu-i luminiş şi splendid.

E altfel! E totul îmbibat de sacrificiu şi durere. E, ce-i drept, un drum frumos, dar plin, prea plin de lipsuri şi de chin.

Da-i prea târziu să dau înapoi, să mă retrag! Iubirea-ţi mă constrânge! Stau! Rămân! Dau glas din nou acelui „Iată-mă”. Strig „da”!

E o alegere acum! Dar cere sacrificii! Vrea schimbări! Să nu păstrez nimic şi să dau tot. Voi reuşi? Oare chiar pot?

Oricât de greu va fi, eu voi lupta! De mă susţii, voi câştiga! Şi va fi totul… totul… numai şi numai pentru ea, Biserica, şi pentru tine!