Lumină şi întuneric: raportul lor în Evnaghlia după sfântul Ioan

Introducere

În liniştea care domnea peste pământul pustiu lipsit de chip şi în întunericul care era deasupra pământului a răsunat pentru prima dată glasul lui Dumnezeu: „Să fie lumină!” (Gen 1,3). Şi imediat s-a făcut lumină. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte” (Gen 1,3-5).

De atunci, timpul a tot trecut, zi după zi şi noapte după noapte, şi continuă să treacă până în ziua în care se va vedea un cer nou şi un pământ nou, zi în care cerul dintâi şi pământul dintâi vor trece, iar marea nu va mai fi. Atunci va apărea o cetate nouă, o încununare a istoriei mântuirii, o nouă creaţie „care nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează iar făclia ei este Mielul” (Ap 21,23).

Dar nu numai începutul şi împlinirea creaţiei sunt caracterizate de prezenţa luminii – la început fiind vorba mai ales de lumina fizică, iar la sfârşit mai ales de lumina care este însuşi Dumnezeu –, ci întreaga istorie se desfăşoară sub prezenţa luminii fizice şi divine. Cei din trecutul îndepărtat al istoriei apelau des la simbolismul luminii pentru a vorbi despre Dumnezeu. Soarele şi luna, principalele surse de lumină, erau dumnezei, erau zei. La mare distanţa de ei şi de credinţele lor mitologice, noi cei de astăzi, care ne mărturisim credinţa într-un Dumnezeu treimic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – învăţăm despre Fiul că este „lumină din lumină”.

Asupra acestei lumini care este Fiul şi care ne este adusă de Fiul vrem să ne îndreptăm şi noi atenţia prin aceste rânduri. După ce vom evidenţia în primul capitol cine este adevărata lumină, care sunt faptele luminii şi cum trebuie să fie mărturia despre lumină, în cel de-al doilea capitol vom arăta forţa contrară acestei lumini, întunericul: cine sau ce este, care-i sunt faptele şi planurile. Iar în cel de-al treilea capitol vom sublinia tema centrală a acestui studiu: raportul dintre lumină şi întuneric, arătând că lupta dintre lumină şi întuneric este o luptă dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, dintre viaţă şi moarte. Prin această analiză vom reliefa şi concluziona împreună cu sfântul evanghelist Ioan că întunericul nu a reuşit şi nu va reuşi să cuprindă, să învingă, lumina, viaţa.

Toate acestea le vom face lăsându-ne călăuziţi mai ales de învăţătura ce reiese din Evanghelia după sfântul Ioan, dar apelând totodată şi la alte texte scripturistice care ar fi revelatoare şi luminante pentru prezenta temă.

I. DUMNEZEU ESTE LUMINĂ

Trei sunt „definiţiile” pe care sfântul apostol şi evanghelist Ioan ni le dă despre Dumnezeu. În primul rând, învaţă el, „Dumnezeu este duh” (In 4,24); apoi „Dumnezeu este lumină” (1In 1,5) şi nu în ultimul rând „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8).

Atenţia noastră este îndreptată acum spre definiţia sugerată deja de titlul acestui capitol: „Dumnezeu este lumină” (1In 1,5). Vrem să încercăm să pătrundem puţin în această misterioasă definiţie pe care autorul celei de-a patra Evanghelii i-o dă lui Dumnezeu. De aceea, în acest prim capitol, după ce vom vedea că într-adevăr lumina despre care vorbeşte sfântul apostol şi evanghelist Ioan este o realitate care răspunde la întrebarea „cine este” şi nu la întrebarea „ce este”, ne vom opri atenţia asupra misiunii pe care o are lumina şi cel care se identifică cu aceasta, precum şi rolul şi misiunea fiilor luminii.

1. Cine este lumina?

„Luminează-te, luminează-te Ierusalime,

căci a venit lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Is 60,1).

Cea de-a patra Evanghelie, scrisă de sfântul apostol Ioan, încă din primele rânduri – prologul (cf. In 1,1-18)  – expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul scrierii[1]. Printre aceste teme, de care autorul se foloseşte pentru a-şi atinge mai bine scopul scrierii – credinţa (In 20,31), se regăseşte şi lumina:

„În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om trimis de Dumnezeu […] ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit ca să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,4-9).

Astfel, aflăm încă de la început că în contextul evanghelic al credinţei întrebarea corectă despre lumină este „cine este lumina?” şi nu „ce este lumina?”. La întrebarea ce este lumina ne răspund dicţionarele explicative învăţându-ne că este „o radiaţie sau un complex de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminiscente şi care impresionează ochiul omenesc”[2].

Pentru studiul nostru ne interesează însă soluţia la întrebarea formulată „cine este lumina?”. Iar răspunsul l-am auzit deja: „Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om” (In 1,9). Dar şi mai grăitor evanghelistul Ioan elimină orice dubiu asupra identităţii luminii atunci când învaţă: „Isus le-a vorbit din nou: «Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii»” (In 8,12). Iar în capitolul următor din Evanghelia după sfântul Ioan, Isus reconfirmă: „cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (In 9,5). Aşadar, Isus Cristos este lumina; lumina este tocmai cel prin care toate au luat fiinţă şi fără de care nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există (cf. In 1,3).

Împreună cu sfântul Augustin trebuie să conştientizăm că aici, în Evanghelia după sfântul Ioan, este vorba despre o altfel de lumină căci: „şi soarele este lumină, şi luna este lumină, şi opaiţul este lumină. [Aici] trebuie să fie vorba de ceva cu mult mai important decât acestea, cu mult mai de seamă, cu mult mai presus. Această lumină trebuie să fie întru totul deasupra tuturor, pe cât este Dumnezeu mai presus de creatura sa, pe cât este întemeietorul mai presus de ce s-a întemeiat, pe cât este înţelepciunea mai presus de ceea ce s-a făcut cu ajutorul ei”[3].

Cu siguranţă în cea de-a patra evanghelie nu avem de-a face cu o folosire întâmplătoare a termenului lumină, ci autorul vrea să arate, printre altele, că în Cuvântul făcut trup, în Isus Cristos, s-au împlinit profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Profetul Isaia predicase deseori despre lumina pe care Dumnezeu o va trimite oamenilor: „Nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoi (…) Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor care locuiau în latura umbrei morţii le-a strălucit lumină” (Is 8,23; 9,1). Iar în alt loc, acelaşi profet ne spune: „Este puţin lucru să fii sluga mea, ca să aduci la un loc seminţiile lui Iacob şi să întorci printre cei ce au scăpat dintre seminţiile lui Israel; de aceea te voi face lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 49,6)[4].

Totodată, apelul la imaginea luminii şi ceea ce apostolul Ioan avea să înveţe în prima sa scrisoare, şi anume: „Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric în el” (1In 1,5) evidenţiază şi mai puternic continuitatea şi împlinirea Vechiului Testament în care Dumnezeu este deseori numit lumină sau dătător de lumină: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme?” (Ps 27,1)[5]. Iar în alt loc „Ierusalime, nu te va mai lumina soarele în timpul zilei, şi luna nu-şi va mai revărsa lumina sa, ci Domnul va fi de-a pururi lumina ta şi Dumnezeul  tău strălucirea ta (…) Domnul va fi lumina ta cea de-a pururi” (Is 60,19-20)[6].

Dar dumnezeirea lui Isus lumina lumii şi prezentarea sa ca mesia este şi mai bine evidenţiată de apostolul iubirii atunci când lumina este asociată cu divinul vetero-testamentar „Eu sunt” (Ex 3,14): „Eu sunt lumina lumii”, altfel spus, el este Dumnezeu, el este „Mesia cel promis, care aduce întregii lumi lumina iluminării, a bucuriei şi a prezenţei lui Dumnezeu”[7].

Prezenţa printre noi oamenii a acestei lumini dumnezeieşti prin întrupare s-a făcut cu un scop şi lumina care ne-a răsărit are cu siguranţă o misiune bine determinată.

2. Misiunea luminii

„Eu lumina am venit în lume pentru ca oricine crede în mine

să nu rămână în întuneric” (In 12,46).

Lumina, identificată cu Isus, îşi asumă o semnificaţie soteriologică universală[8]. Existând din veşnicie, Cuvântul, lumina adevărată care era de la început la Dumnezeu, s-a făcut trup pentru ca locuind între noi să lumineze orice om (cf. In 1,2.9.14). „Fără Isus nici un om care vine în lume, nu are lumină, fie în sensul creaţiei, fie în sensul revelaţiei”[9]. Altfel spus, Isus Cristos este necesar ca lumină călăuzitoare pentru orice om care încearcă să pătrundă atât misterele creaţiei cât şi misterele revelaţiei. Cei care în căutările lor, în drumul lor spre viaţă, se lasă luminaţi de lumina adevărată ies din întuneric, împlinind dorinţa şi scopul proclamate de însuşi Cristos: „Eu lumina am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric” (In 12,46). Aşadar, o primă misiune este luminarea tuturor oamenilor pentru ca nimeni să nu rămână şi să nu trăiască în întuneric, pentru ca nimeni să nu săvârşească faptele întunericului.

Totodată, venind în lume, Isus doreşte ca să fie crezut, acceptat şi urmat: „Cât timp aveţi lumina, credeţi în lumină ca să deveniţi fiii luminii” (In 12,36). Lumina lumii, Isus Cristos, vrea ca toţi oamenii, crezând în el, să devină copiii luminii. Mai mult decât a crede în lumină, pentru a fi adevăraţi copiii ai luminii, oamenilor li se cere să urmeze lumina pentru ca să nu mai umble în întuneric: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Altfel spus, misiunea luminii este de a naşte fii ai luminii, fii născuţi nu din sânge, nici din voinţă trupului, nici din voinţa bărbatului, ci născuţi din Dumnezeu, care este lumină (cf. In1,13). Este vorba aici despre copiii lui Dumnezeu care devin şi sunt numiţi astfel numai datorită darului lui Dumnezeu. Iar aceşti copii sunt acei oameni care acceptând lumina, părăsesc întunericul, se convertesc, fac voinţa Tatălui, revelată în Cristos, şi-i ţin poruncile (cf. In 13,34-35)[10].

Apoi, o importantă misiune a luminii venită între noi este să risipească întunericul. Ştim încă din prima pagină a Scripturii că lumina şi întunericul nu pot coexista şi că aceste două realităţi, atât pe plan fizic cât şi pe plan spiritual, nu pot sta împreună: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric”(Gen 1,4). Datorită păcatului întunericul cuprinsese pământul şi dădea impresia că îl acoperă cu un văl de bezna. Atunci s-a ivit lumina neamurilor, Cristos, şi a risipit bezna care învăluia omenirea ca într-o noapte lipsită de orice licăr de lumină.

Aşadar, lumina lumii a venit şi şi-a îndeplinit misiunea de a lumina oamenii, de a risipi întunericul şi de a naşte fii. Cei care prin ascultare, credinţă şi urmare i-au devenit fii, copiii luminii, au rămas în lume ca să dea mărturie despre lumină şi asupra acestei mărturii ne oprim în rândurile care urmează.

3. Fiii luminii: mărturia despre lumină

„Umblaţi ca nişte fii ai luminii, căci rodul luminii constă

în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Ef 5,8-9)

Împlinindu-şi misiunea pentru care a venit în lume, Isus îi transformă pe cei care-l urmează în fii ai luminii (cf. In 12,36). Însă toţi cei care au devenit fii ai luminii nu sunt chemaţi la o stare de pasivitate, nu pot sta indiferenţi, retraşi în conul lor de lumină, ci trebuie la rândul lor să acţioneze. Celor care-l ascultă şi-l urmează Isus le spune: „Voi sunteţi lumina lumii (…) aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,14.16).

Trebuie însă subliniat că după cum nimeni nu poate să devină fiu al luminii fără să creadă în Isus şi să-l urmeze pe el, tot astfel, nimeni nu poate şi nu trebuie să dea mărturie fără să fie trimis. Despre această trimitere, despre acest mandat se vorbeşte şi în cazul primului martor al luminii pe care îl menţionează evanghelistul Ioan: „A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină” (In 1,6-8).

Din acest text putem evidenţia cel puţin trei elemente esenţiale. În primul rând martorul este un om, un simplu om, subliniind astfel diferenţa ontologică între Isus, lumina, – om şi Dumnezeu – şi martorul luminii care este doar om. Apoi acest martor a fost trimis de Dumnezeu. Nu a venit să dea mărturie din propria iniţiativă, ci este trimis de Dumnezeu asemenea aleşilor din Vechiul Testament: Moise (cf. Ex 3,13 ş.u.), Isaia (cf. Is 6,8), Ieremia (cf. Ier 1,4 ş.u.) şi alţii. În al treilea rând, acest om trimis are o misiune clară: „să dea mărturie despre lumină pentru ca toţi să creadă prin el” (In 1,7). Astfel, existenţa şi formarea martorului capătă un profil şi un scop bine conturate: un om, un om trimis, un om trimis să dea mărturie, iar prin mărturia sa să se ajungă la credinţa în Isus Cristos, lumina lumii.

Şi cum se dă mărturie despre lumină? Tot sfântul evanghelist Ioan este cel care ne învaţă. Mărturie despre lumină dă cel care săvârşeşte lucrările celui care l-a trimis pe Fiul (cf. In 9,4), adică, omul care face adevărul (cf. In 3,21), căci „oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,21)[11]. Este important să fie evidenţiat că adevărata mărturie care aduce roade este cea care trece de la a gândi adevărul, la a face adevărul, la a acţiona în adevăr şi pentru adevăr. Altfel spus, simpla cunoaştere a adevărului şi vorbirea în adevăr nu sunt suficiente pentru ca toţi să creadă în Isus, lumina lumii[12].

Mărturie despre lumină dă cel care ştie, asemenea lui Ioan Botezătorul, să-l recunoască pe Isus drept Mesia, ca Mielul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu; care după ce l-a recunoscut vorbeşte despre el; iar prin vorbirea despre el, martorul adevărat şi fidel, îşi recunoaşte adevărata sa poziţie în comparaţie cu lumina, ştie care este locul său şi nu se pune pe sine în locul luminii: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca prin aceasta el să fie făcut cunoscut lui Israel»” (In 1,29-31).

Mărturia pe care este chemat să o dea un fiu al luminii trebuie să fie asemănătoare, dacă nu chiar identică cu mărturia pe care a dat-o Ioan Botezătorul: „Voi înşivă puteţi da mărturie despre mine că am spus: nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis înaintea lui. Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez. Cel care vine de sus este deasupra tuturor. Cine este de pe pământ aparţine pământului şi vorbeşte despre cele pământeşti. Cel care vine din ceruri este deasupra tuturor, el dă mărturie despre ce a văzut şi auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia lui. Cine primeşte mărturia lui, confirmă că Dumnezeu este vrednic de crezare. Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că el nu dă Duhul cu măsură. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna lui. Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui” (In 3,28-36).

Aceasta este mărturia adevărată şi acesta este martorul adevărat: cel care ştie să se micşoreze şi astfel să lase să pătrundă lumina.

Prezenţa luminii, planul luminii şi misiunea şi mărturia fiilor ei întâlnesc un mare obstacol în prezenţa, planul şi fii întunericului. După ce am sesizat şi ne-am convins de existenţa şi prezenţa luminii şi a fiilor ei, ne îndreptăm atenţia spre acest întuneric, rivalul declarat al luminii.

II. ÎNTUNERICUL, VRĂJMAŞUL LUMINII

Prezenţa puternică a luminii nu a reuşit totuşi şi nu va reuşi niciodată să elimine în totalitate întunericul, forţa veşnic contrastantă. Păşind mereu în urma luminii, încercând să o ajungă, să o lovească şi să o străpungă, întunericul este o realitate de a cărei prezenţă ne convingem atât fizic – noapte de noapte, sau în încăperile lipsite de lumină, sau în cazurile de eclipsă –, cât şi spiritual – în noapte sufletului nostru, în nopţile credinţei noastre, în timpurile în care păcatul se strecoară şi ne orbeşte.

Întunericul ne este prezentat în Sfânta Scriptură atât ca o forţă: „Acesta este ceasul şi puterea întunericului” (cf. Lc 22,53), cât şi ca un loc: „Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 8,12).

În acest capitol vrem să ne concentrăm atenţia asupra acestei forţe a întunericului evidenţiind cine sau ce este, precum şi să facem o analiză a faptului că şi întunericul, ca şi lumina, are fii, are slujitori care lucrează de partea ei şi care vor să instaureze o împărăţie a întunericului. Aceştia, lucrează după un plan întocmit de stăpânul întunericului, plan faţă de care cei afiliaţi trăiesc în sclavia unei nopţi fără sfârşit.

1. Cine sau ce este întunericul?

„Peste aceia se întindea o noapte grea,

care era icoana întunericului celui ce avea să-i înghită”

(Înţ 17,20)

După cum deseori răul este definit simplu ca fiind absenţa binelui, tot astfel adesea întunericul este definit ca absenţa luminii. Dar această scurtă şi simplă definiţie spune prea puţin despre această realitate – întunericul – care se prezintă cu o foarte bogată încărcătură de semnificaţii în scrierile sfinte.

Întunericul este menţionat în Sfânta Scriptură înaintea luminii: „Şi pământul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adâncului” (Gen 1,2). Spre deosebire de lumină, întunericul nu este o creaţie a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu încă de la început a despărţit lumina – la care a privit şi a văzut că era bună (cf. Gen 1,4) – de întuneric, despre care nu ni se spune nici că a fost creat sau privit de Dumnezeu şi nici că era bun.

Acest întuneric despărţit de lumină trebuie considerat şi analizat ca fiind ceva mai mult decât absenţa luminii[1]. Încă din primele rânduri ale Evangheliei după sfântul Ioan autorul contrapune întunericul luminii, subliniind victoria luminii: „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5). Din faptul că există o confruntare între lumină – cu care se identifică Isus Cristos, Cuvântul făcut trup – şi întuneric, putem conclude că şi întunericul este cineva, este o persoană, o personificare, mai mult decât este ceva. Întunericul apare ca o putere însufleţită capabilă să se opună luminii, apare ca o putere ce atacă şi luptă împotriva luminii şi a fiilor ei.

Întunericul îşi are începutul şi existenţa în cel care a pornit război în cer şi împotriva căruia Mihael şi îngerii lui au luptat. Satana sau Diavolul, şarpele de la început, cel care înşală toată omenirea, a fost învins şi alungat din cer şi împreună cu el au fost alungaţi toţi îngerii lui (Ap 12,7-10). El este cel despre care profetul Isaia spune: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor” (Is 14,12). El a fost aruncat pe pământ şi aici, pe pământ, împreună cu îngerii săi, luptă împotriva luminii şi a fiilor ei, luptă împotriva tuturor celor „care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus” (cf. Ap 12,12.17).

Întunericul în Evanghelia după sfântul Ioan are mereu un caracter malefic şi putem spune că prezintă cel puţin două aspecte. În primul rând, putem spune că întunericul apare ca o entitate mereu activă şi perversă, rea, care vrea să stingă lumina vieţii (In 1,5) şi astfel să împiedice fiinţa umană să mai vadă planul lui Dumnezeu şi să-l împlinească. Întunericul apare ca o forţă care se opune luminii, vieţii, cunoaşterii, adevărului: poate fi definit ca o ideologie contrară planului creator. Aceasta ideologie dacă este acceptată de oameni sufocă în ei aspiraţia la lumină, la viaţă, la cunoaştere, la adevăr. Acest întuneric produce în om orbirea şi-l împiedică astfel să se realizeze şi totodată îl împiedică să împlinească planul lui Dumnezeu, plan care este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. În orbirea pe care întunericul o produce, imaginea lui Dumnezeu şi planul său apar deformate şi omul îl percepe greşit pe Dumnezeu, privindu-l ca pe un Dumnezeu care nu înţelege omul, care nu-l iubeşte şi nu-l cunoaşte pe om, ci doar îl subjugă[2].

În al doilea rând, în Evanghelia după sfântul Ioan întunericul este considerat ca un ambient de obscuritate; sau este o orbire creată prin propria acţiune, orbire în care omul este privat de experienţa vieţii şi nu poate cunoaşte planul lui Dumnezeu cu el (cf. In 5,3; 3,1ş.u.). În acest ambient, relaţia dintre cel orbit şi ceilalţi: Dumnezeu, oameni, adevăr, viaţă etc. apare ca o continuă duşmănie.

Cum menţionam deja în introducerea acestui capitol, toate acestea se întâmplă după un plan elaborat de stăpânul întunericului şi de fii săi. Iar în cele ce urmează atenţia ne este concentrată tocmai asupra acestui plan.

2. Planul întunericului

„Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu;

eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta;

iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31-32).

După cum Dumnezeu care este lumină (cf. 1In1,5) are un plan prin care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să devină fii ai luminii, tot astfel şi Satana, stăpânul întunericului, are un plan prin care vrea să-i câştige pe oameni de partea lui abătându-i de la lumină, adevăr şi viaţă spre întuneric, minciună şi moarte.

Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi aflăm despre iscusinţa Diavolului în a-i ademeni pe oameni şi a-i abate de la planul şi voinţa lui Dumnezeu (cf. Gen 3,1ş.u.). Iar cartea Apocalipsul sfântului apostol Ioan vrea să ne pună în gardă arătând puterea care i s-a îngăduit acestui stăpân al întunericului şi aghiotanţilor săi, putere prin care va reuşi să-i determine pe mulţi să i se închine (cf. Ap 13,1-8).

Realitatea aderării oamenilor la planul întunericului este reliefată şi în Evanghelia după sfântul Ioan: „lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele” (In 3,19-20).

Stăpânul întunericului nu doar îi ademeneşte pe oameni, ci prin bezna nopţii sale pe care o aruncă asupra pământului el pune piedici activităţilor fiilor luminii, căci „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (In 9,4). Sau dacă sunt dintre cei care lucrează în acest ambient al nopţii, al întunericului, aceia sunt cu siguranţă fiii întunericului care caută, adăpostiţi de beznă, să împlinească planurile malefice ale întunericului şi să distrugă planul luminii.

Obiectivele cuprinse în planul întunericului sunt: să-i îndepărteze pe oameni de lumină, adevăr şi viaţă şi să-i împiedice pe fii luminii să lucreze. Iar toţi cei care se înscriu în lupta pentru atingerea acestor obiective întunecate sunt fiii întunericului care se află în sclavia nopţii.

3. Fiii întunericului: sclavia nopţii

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…

Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei” (Mt 6,24)

În cazul urmării luminii ştim că toţi cei care nu sunt cu Isus sunt împotriva lui – tertium non datur. Tot astfel, dacă cei care-l urmează şi cred în el devin fiii luminii, cei care nu-l urmează şi nu cred în el, devin fiii întunericului (cf. In 12,36).

Dacă Isus Cristos, lumina lumii, a venit să aducă lumii libertatea, viaţa, adevărul, adică tot binele şi cei care-l urmează se bucură de toate acestea, cei care sunt în opoziţie cu lumina, cei din întuneric sunt privaţi de libertate, de viaţă, de adevăr. Aceştia trăiesc cu adevărat o sclavie a nopţii.

Atunci când lipseşte lumina şi se instaurează noaptea înseamnă că lipseşte Isus şi toate darurile şi harurile pe care ni le-a adus, printre care şi libertatea. În această beznă, lipsind Cristos, este prezent potrivnicul său, pe care toţi îl cunoaştem ca fiind Stăpânul întunericului, Diavolul care se instalează împreună cu „darurile sale”, printre care şi sclavia: o sclavie a nopţii instaurată peste toţi fii săi. Omul care se lasă prins în mreaja întunericului nu mai poate primi în interiorul său strălucirea luminii şi adesea el nici nu mai reuşeşte să o perceapă, şi devine adeptul unei ideologii contrare luminii.

A umbla în întuneric, a înşela, a nu face adevărul sunt expresii care-l identifică pe cel care se află în sclavia nopţii, expresii care ni-l prezintă pe cel care duce o viaţă în opoziţie cu Dumnezeu, lumina lumii. Trebuie să fim foarte atenţii în evaluarea părţii faţă de care se află o persoană: e cu lumina sau cu întunericul? Aceasta pentru că e posibil ca mulţi să se declare în „comuniune cu Dumnezeu”, prieteni şi slujitori ai luminii, dar în fapt, „stilul lor de viaţă” denotă clar că sunt sub sclavia nopţii şi slujitori servili ai Întunericului[3].

Tot fii ai întunericului, lucrători servili ai nopţii, sunt şi cei care se pretind a fi în slujba lui Mesia, dar privesc spre el ca la un Mesia dominator, unul care va folosi forţa pentru a restabili împărăţia lui Dumnezeu. Printre aceştia se regăsesc cu uşurinţă învăţătorii Legii (cf. In 12,24), o parte din popor (cf. In 12,40) care au fost incapabili să recunoască adevărata lumină, să-l recunoască pe adevăratul Mesia şi metoda lui de recucerire a lumii pentru Dumnezeu, şi recunoscându-l să adere la el (cf. In 12,34.37)[4].

Cu toate acestea, chiar şi cei care ajung să trăiască într-o insensibilitate activă faţă de orice licărire de lumină nu sunt privaţi de oferta lui Isus care răsună şi pentru ei: „Eu, lumina, am venit în lume, pentru ca oricine crede în mine să nu rămână în întuneric” (In 12,46). Omul căzut în această sclavie are nevoie de foarte mult har şi efort pentru a-şi recâştiga libertatea. Iar până când reuşeşte să se elibereze, în cazul în care vrea şi luptă pentru această eliberare din sclavie, el rămâne un combatant activ în durabilul război dintre lumină şi întuneric. Asupra cestui conflict dintre lumină şi întuneric, ce ni se reliefează ca un raport de contradicţii ne îndreptăm şi noi acum atenţia în cel din urmă capitol al acestei lucrări.

III. RAPORTUL DINTRE LUMINĂ ŞI ÎNTUNERIC: LUMINA – ADEVĂR, CUNOAŞTERE ŞI VIAŢĂ –

ÎNVINGE ÎNTUNERICUL – FALSITATE, IGNORANŢĂ ŞI MOARTE

A trăi înseamnă a ocupa un loc şi un rol activ pe frontul războiului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă, un război între forţele şi fiii luminii şi forţele şi fiii întunericului. A citi, a te informa, înseamnă a observa că şi alţii poartă sau au purtat acelaşi război, de o parte sau de alta, din care au ieşit învinşi sau învingători. A citi Evanghelia înseamnă a învăţa şi a crede că însuşi Dumnezeu, în Cuvântul său făcut trup, dar şi toată fiinţa sa trinitară, este angajat în această luptă de partea omului, de partea binelui, a adevărului, a vieţii.

Iar din cele patru Evanghelii, Evanghelia după sfântul Ioan pare a ne prezenta cel mai „palpabil” cadru al câmpului de bătălie dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric. Evanghelistul, dar şi realitatea vieţii noastre de zi cu zi, ne pune în faţa ochilor trupeşti şi sufleteşti o lume în care există şi persistă încă o dihotomie puternică: lumina este contrastată de întuneric, adevărul este contrazis de minciună, sclavia vine şi subjugă libertatea, iar moartea ia cu asalt viaţa.

Analizând raportul dintre lumină şi întuneric în Evanghelia după sfântul Ioan, ne îndreptăm atenţia şi vorbim şi despre adevăr şi minciună (In 3,19-21), cunoaştere şi ignoranţă (In 8,12; 8,19), viaţă şi moarte (cf. In 8,12; 9,5; 12,35.36.46).

1. Lumină şi întuneric:

adevărul împotriva minciunii şi cunoaşterea împotriva ignoranţei

„Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina,

pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină

ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină

ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (In 3,19-21).

Lumina echivalează metaforic adevărului şi omenirea este chemată să conştientizeze că pentru om unicul adevăr este plenitudinea vieţii conţinută în planul divin, care manifestă în acelaşi timp realitatea iubirii lui Dumnezeu şi plinătatea realităţii omului. Poate că discuţia în jurul acestui termen atât de obişnuit în analizele noastre, un termen des întâlnit, nu ar mai fi fost atât de dificilă dacă Isus ar fi răspuns provocării lui Pilat: „Ce este adevărul?”[1].

Însă noi ştim că Isus care a spus că este lumina lumii este acelaşi care a spus „eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (cf. In 14,6). Care adevăr este Isus?

Isus este acel adevăr pe care nici un filozof nu a reuşit să-l atingă, pe care nici o minte nu a putut să-l cuprindă, pe care nici o personalitate nu a izbutit să-l întruchipeze prin puritate lăuntrică sau comportament exterior. Acest adevăr nu este un sistem abstract alcătuit din câteva propoziţiuni şi nici o etică impersonală formulată prin intermediul câtorva reguli. Din contră, adevărul acesta este simultan realitatea şi etica materializate într-o singură Persoană care este infinit mai suplă decât rigiditatea juridică şi abstractul inexplicabil, Persoană care rămâne totuşi imuabilă şi consecventă. Cristos este adevărul şi el a proclamat adevărul cu o autoritate definitivă şi în termeni perfect accesibili minţii omeneşti[2].

Din partea sa, întunericul, care se opune direct adevărului (luminii) şi împiedică astfel viaţa, este un factor de minciună. Despre cei care umblă în întuneric, în minciună, evanghelistul Ioan notează cuvintele lui Isus: „Voi sunteţi de la Diavol, tatăl vostru, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbeşte după firea lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In 8,44)[3].

Totodată, cine se află în lumină are cunoaşterea adevărată, în opoziţie cu cei care, trăind în întuneric, sunt în ignoranţă (cf. In 8,16-19). Cunoaşterea adevărată şi luminată se află în Isus Cristos pe care evanghelistul Ioan ni-l prezintă ca fiind cel care ştia ce este în om fără ca să-i spună cineva (cf. In 2,25): ştia situaţia femeii din Samaria (cf. In 4,18), îi cunoştea pe cei care nu credeau în el (cf. In 6,64), ştia că Lazăr murise (cf. In 11,14), că Iuda avea să-l vândă (cf. In 13,11), după cum ştia şi şovăielile lui Nataniel şi îndoielile lui Toma (cf. In 1,48; 20,27).

Acelaşi Duh Sfânt care l-a inspirat pe sfântul evanghelist Ioan să prezinte lumina lumii ca adevăr şi cunoaştere, l-a inspirat şi pe sfântul evanghelist Luca[4] să prezinte un conflict în direct dintre Stăpânul luminii şi Stăpânul întunericului, dintre adevăr şi minciună, dintre cunoaştere şi ignoranţă. În fragmentul care ne prezintă ispitirea lui Isus (cf. Lc 4,1-13) confruntarea este deschisă, directă, iar victoria este de partea celui care fiind lumina, cunoaşte şi face adevărul. El este cel care ştie că „nu numai cu pâine va trăi omul”; este cel care mărturiseşte adevărul: „numai pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji”; este cel care-l învinge pe stăpânul întunericului, tatăl minciunii şi al ignoranţei adevărului: „Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeu tău”.

Dar disputa continuă pentru că, notează evanghelistul, „după ce a terminat toată ispitirea, Diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp” (cf. Lc 4,13). Victoria va fi mereu de partea celor care cunoscând adevărul vor umbla în lumină, fiind eliberaţi prin adevăr după cum este promisiunea lui Isus: „ Dacă veţi rămâne în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” ( In 8,32). Aceasta înseamnă orice ruptură de păcat, de minciună, de ignoranţă pentru că oricine comite păcatul, oricine umblă în întuneric, trăind în neştiinţă şi minciună, este sclav (cf. In 8,34).

Totodată raportul dintre lumină şi întuneric este un raport între viaţă şi moarte, şi spre evidenţierea acestui raport ne îndreptăm şi noi acum reflecţiile noastre.

2. Lumina şi întunericul sau viaţa şi moartea

„Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric,

ci va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Vorbind despre lumină şi întuneric trebuie să surprindem şi raportul dintre viaţă şi moarte. Aici analizăm de fapt lumina-viaţă conţinută în planul divin (cf. In 1,4) care s-a întrupat în Isus Cristos, „planul lui Dumnezeu devenit om (cf. In 1,14), care este lumina lumii, adică viaţa omenirii (cf. In 8,12; 9,5, 12,35.36.46).

Ce înseamnă a fi în lumină şi a avea viaţa? Înseamnă a adera la Cristos, înseamnă a-l urma şi a ajunge astfel la lumină care este viaţă şi care învinge întunericul, moartea. Este atitudinea celui care îl percepe pe Mesia ca fiind cu adevărat trimisul Tatălui care dăruieşte viaţa şi elimină moartea: „Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi chiar acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine” (In 5,25-26).

Cât despre moarte, care este încetarea vieţii şi despre care ştim că nu a fost inclusă în planul originar al lui Dumnezeu, ci a venit ca o plată a neascultării de poruncile divine (cf. Gen 2,17; Rom 5,12; 6,23)[5], este o realitate pe care o întâlnim atât ca fapt fizic, în moartea fizică a fiecăruia dintre noi (cf. In 11,13; 12,33; 18,32; 21,19), cât şi o realitate spirituală, care apare ca o consecinţă a păcatului, ca o consecinţă venită asupra celor care trăiesc în opoziţie cu lumina şi viaţa. În învăţătura sa, Isus cuprinde ambele perspective despre viaţă şi totodată le dă o semnificaţie mântuitoare. Această semnificaţie mântuitoare o dobândesc mai ales atunci când sunt evangheliştii le identifică cu Isus[6].

Pentru evidenţierea raportului dintre ele este bine să ascultăm însuşi cuvântul lui Cristos, prin care vedem că o anumită moarte este necesară şi de dorit pentru a putea trăi în comuniune cu lumina: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea acesta o păstrează pentru viaţa veşnică” (In 12,25-26). Cel care vrea să îţi păstreze viaţa pentru totdeauna alături de Cristos trebuie să ţină cont de trăirea în lumină, adevăr şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului său. Numai aşa se poate realiza în cineva promisiunea lui Isus: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă cineva va păstra cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci” (In 8,51).

Catehismul Bisericii Catolice preia cuvintele sfântului Grigore de Nyssa şi ne arată care sunt marile binefaceri aduse de Cristos, lumina lumii, iar printre ele se regăseşte şi trecerea de la moarte la viaţă: „bolnavă, firea noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie înviată. Pierdusem stăpânirea binelui, trebuia să o primim înapoi. Închişi în întuneric, trebuia să ni se aducă lumina; pierduţi fiind, aşteptam un Mântuitor; prinşi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta, fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?”[7].

Primirea lui Cristos face să rodească în noi scopul venirii sale mântuitoare: „Eu am venit să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (cf. In 10,10). În confruntarea dintre viaţă şi moarte, adică lumină şi întuneric, e bine să fim de partea vieţii, a luminii, care, cu sau fără aportul nostru, va ieşi victorioasă. Asupra acestei victorii ne îndreptăm şi noi atenţia într-o ultimă parte a prezentului studiu.

3. „Dar întunericul nu a cuprins-o”. Victoria luminii

„L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18)

Sfântul evanghelist Ioan notează: „în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,4-5).

După cum am observat, lupta, opoziţia există între lumină şi întuneric, între adevăr şi minciună, între viaţă şi moarte, cunoaştere şi ignoranţă. Dar din această luptă, după cum notează şi evanghelistul Ioan şi după cum este şi speranţa noastră, lumina este cea care iese victorioasă: aceasta învinge şi va învinge mereu întunericul.

Poate că acest raport-conflict al luminii şi întunericului este cel mai bine surprins – împreună cu victoria luminii – în fragmentul evanghelic despre vindecarea orbului din naştere (cf. In 9,1-41). Este un conflict prezentat, putem spune, în direct. Aici, deşi lumina apare menţionată doar o singură dată: „Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii” (In 9,5), ea constituie de fapt tema întregului episod. Lumina apare aici ca un contrariu al întunericului, al orbirii (cf. In 9,9.10.14.17.26.30). Iar victoria este evidenţiată prin faptul că orbului, născut în interiorul întunericului care-i ascundea adevăratul plan al lui Dumnezeu, îi sunt deschişii ochii, îi este redată lumina, vederea (cf. In 9,6-7). Totodată episodul este o dovadă grăitoare despre conflictul permanent dintre lumină şi întuneric, mai ales prin opoziţia care apare din partea fariseilor, cei care trăiau într-o continuă orbire spirituală (cf. In 9,35-41)[8].

Această luptă dintre lumină şi întuneric nu este o luptă a puterilor cosmice, în care omul să fie implicat printr-un sistem bine determinat, ci este, mai ales, o luptă care se petrece în sufletul, în interiorul omului. Iar în această luptă interioară, tot lumina, tot adevărul, tot viaţa trebuie să iasă învingătoare![9]

Indiferent cât va dura această opoziţie dintre lumină şi întuneric „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5): lumina şi fiii ei vor ieşi învingători!

CONCLUZIE

Orice studiu exegetic sau hermeneutic asupra celei de-a patra evanghelii a Noului Testament, pentru a fi complet trebuie să includă şi tema luminii şi a întunericului. Vorbirea despre Evanghelia după sfântul Ioan ar fi incompletă fără prezentarea unui raport dintre lumină şi întuneric. Şi totodată, analiza acestui raport scoate la iveală cel puţin alte trei raporturi pe care le-am putut observa, destul de sintetizat, pe parcursul acestei reflecţii: adevărul şi minciuna, cunoaşterea şi ignoranţa, viaţa şi moartea.

Am încercat pe parcursul acestui studiu să reliefăm cine este adevărata lumină şi care sunt acţiunile şi planurile ei. Am descoperit-o ca identificându-se cu Isus Cristos, lumina lumii. Am văzut, tot în prima parte, care este misiunea acestei luminii, precum şi care-i sunt fii şi mărturia acestor fii în favoarea luminii.

Cea de-a doua parte ne-a ajutat să realizăm o personificare a forţei întunericului. Am încercat să evidenţiem cum într-o imitare perfectă a luminii, şi întunericul îşi are fii, fii care sunt prinşi într-o sclavie a nopţii, după cum are şi un plan cu ajutorul căruia încearcă să învingă lumina.

Ultima parte a surprins o serie de raporturi dintre lumină şi întuneric, reliefate prin conflictul dintre adevăr şi minciună, cunoaştere şi ignoranţă, viaţă şi moarte. Nota optimistă şi realistă a acestei dispute dintre lumină şi întuneric surprinsă şi în lucrarea noastră este evidenţiată de titlul ultimului punct: victoria luminii.

Aceasta este credinţa şi speranţa pe care o mărturisim cu toţii: în pofida aparenţelor zilnice care ne îndeamnă la descurajare şi vor să ne inspire o imagine în care lumina este învinsă, realitatea credinţei ne spune că lumina în întuneric luminează pentru totdeauna şi întunericul nu va reuşi niciodată să o cuprindă.

Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8,32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici pe pământ şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1Cor 13,12; 2Cor 5,6-8).


[1] Chiar dacă ştim că întrebarea lui Pilat nu „exprimă nici scepticism filozofic, nici ironie, nici sarcasmul omului politic, nici căutarea serioasă a adevărului. Pur şi simplu, Pilat este străin şi refractar faţă de mărturia lui Isus despre adevăr”. Cf. Noul Testament, 253.

[2] Dicţionar Biblic, I, Stephanus, Bucureşti 1995, 16.

[3] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 180.

[4] Aceeaşi inspiraţie se poate verifica şi în cazul sfântului evanghelist Matei (cf. Mt 4,1-11). Se poate vedea şi Mc 1,12-13.

[5] Cf. Dicţionar Biblic, II, 384.

[6] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, 6.

[7] Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1993, 457.

[8] Juan Mateos, Juan Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 182-183.

[9] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, I, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, 1129.


[1] Cf. Dicţionar Biblic, II, Stephanus, Bucureşti 1996, 200.

[2] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, Cittadella Editrice, Assisi 1982, 306.

[3] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, 221.

[4] Cf. J. Mateos, J. Barreto, Dizionario teologico del Vangelo di Giovanni, 306.


[1] Cf. Noul Testament, Sapientia, Iaşi 2002, 207.

[2] Academia română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, 585.

[3] Augustin, Despre iubirea absolută, Polirom, Iaşi 2003, 43.

[4] La fel de expresiv este şi textul: „Eu, Domnul te-am chemat întru dreptatea mea şi te-am luat de mână şi te-am ocrotit şi te-am făcut legământ poporului meu şi lumina neamurilor” (Is 42,6). Cf. Is 61,1-5.

[5] Se pot vedea şi Psalmii 43,3 şi 104,2.

[6] Cf. Is 45,7: „Eu întocmesc lumina şi plăsmuiesc întunericul”.

[7] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, Lumina lumii, Korntal 1999, 356.

[8] Cf. R. E. Brown, J. A. Fitzmyer, R.E. Murphy, ed., Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură – Literatura ioaneică, IX, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, 6.

[9] M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 24.

[10] Noul Testament, 208.

[11] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 23.

[12] Cf. M. Gerhard, Evanghelia după Ioan, 124.

Reclame

1 gând despre „Lumină şi întuneric: raportul lor în Evnaghlia după sfântul Ioan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: