Prea târziu te-am iubit…

Mereu m-au fascinat şi luminat scrierile Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea. Veritatis splendor – splendoarea adevărului – este enciclica preferată de mulţi critici şi analişti, dar şi de oameni spirituali şi credincioşi. Problemele legii şi ale libertăţii, ale adevărului şi ale vieţii, îşi găsesc în rândurile documentului multiple răspunsuri – fundamentate pe un singur adevăr: Dumnezeu, dar totodată nasc o serie de întrebări pe care orice tânăr şi creştin trebuie să şi le pună şi la care trebuie să caute să găsească răspunsuri: ce lucru bun trebuie să fac pentru ca să dobândesc viaţa veşnică?

În urmă cu mai mulţi ani, mai exact în 2004, scriam aceste rânduri despre Veritatis splendor, despre lege şi libertate:

Introducere

Reluând îndemnul sfântului Paul „Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,2), sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica Veritatis Splendor, ne atrage atenţia şi asupra pericolului omniprezent în cultura modernă: înţelegerea greşită a legii şi a libertăţii, precum şi a raporturilor ce trebuie să existe între acestea. Şi, ca o consecinţă imediată a acestor ne-înţelegeri, apar o serie de dificultăţi: absolutizarea libertăţii, respingerea oricărei autorităţi, negarea dependenţei libertăţii faţă de adevăr, promovarea unui conflict între libertate şi lege etc.

În acest studiu, mergând pe liniile trasate de sfântul Părinte prin enciclica Veritatis Splendor, vreau să mă opresc – fără pretenţie exhaustivă – asupra raportului dintre libertate şi lege, clarificând noţiunile fundamentale de libertate şi lege şi combătând „pretinsul conflict” dintre acestea, arătând că „legea nu restrânge libertatea şi cu atât mai puţin o elimină, ci dimpotrivă o protejează şi o promovează” (VS 35).

Legea în Veritatis Splendor

Deşi reflecţia teologică şi morală face distincţii utile între Legea lui Dumnezeu pozitivă sau revelată şi legea naturală, trebuie evidenţiat mereu faptul că ambele se referă întotdeauna la Legea al cărei autor este Dumnezeu şi al cărui destinatar este omul şi că aceste modalităţi ce exprimă grija lui Dumnezeu faţă de omenire nu se exclud, ci „se întăresc una pe cealaltă şi se întrepătrund” (cf. VS 45).

Legea divină este legea veşnică, cunoscută de oameni în mod integral şi desăvârşit prin revelaţie, prin care înţelepciunea divină orânduieşte toate fiinţele spre scopul lor (cf. VS 72).

Pentru a defini legea veşnică a lui Dumnezeu sfântul Părinte face apel la  definiţia sfântului Augustin: „Legea veşnică este raţiunea sau voinţa lui Dumnezeu care porunceşte păstrarea ordinii naturale şi interzice tulburarea ei”; precum şi la definiţia sfântului Toma: „Legea veşnică este raţiunea înţelepciunii divine care pune în mişcare orice lucru spre scopul lui”(VS 43). Astfel este arătat faptul că Dumnezeu are o grijă deosebită faţă de oameni, nu o grijă exterioară prin legile naturii fizice, ci o grijă interioară prin raţiune care face omul capabil să cunoască legea lui Dumnezeu şi să se deplaseze în „direcţia corectă a conduitei sale libere”(cf. VS 43; 12). De asemenea, pentru a defini legea naturală sfântul Părinte reia definiţia dată de sfântul Toma: „Legea naturală nu este nimic altceva decât lumina inteligenţei puse în noi de Dumnezeu; prin ea cunoaştem ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm. Această lumină şi această lege Dumnezeu a dăruit-o omului când l-a creat” (VS 12). Ulterior sfântul Părinte adaugă: „Legea veşnică nu este altceva decât Înţelepciunea divină însăşi” (VS 40).

Poruncile lui Dumnezeu sunt acelea care îi arată omului calea vieţii şi care conduc la ea. Dumnezeu nu vrea să suprime viaţa şi nici libertatea omului, ci vrea să le ducă la împlinire, dar o împlinire conformă cu adevărul. La această împlinire omul ajunge prin alegerea liberă a vieţii în armonie cu legea, căci „Dumnezeu nu porunceşte lucruri imposibile, ci, poruncind, el te îndeamnă să faci tot ceea ce poţi şi să ceri ceea ce nu poţi şi te ajută să poţi” (VS 102; cf. VS 12).

În enciclică împlinirea legii este prezentată ca o etapă necesară care trebuie parcursă pentru a ajunge pe drumul care duce la libertate. Totuşi, împlinirea legii nu este libertatea desăvârşită, ci abia începutul ei (VS 13).

Ceea ce este omul şi ceea ce trebuie să facă se descoperă în momentul în care Dumnezeu se revelează pe sine. Prin lege Dumnezeu se face cunoscut şi recunoscut ca acela care singur este cel bun, ca acela care este modelul comportamentului moral, ca acela care dăruieşte omului legea sa. Dumnezeu este cel care după planul înţelepciunii şi iubirii sale orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi aceasta mai ales prin legea divină care este eternă, obiectivă şi universală şi la care omul este chemat să fie părtaş astfel încât să poată cunoaşte tot mai bine adevărul veşnic neschimbat (cf. VS 10; 43; DH 3).

Libertatea în Veritatis Splendor

Enciclica subliniază faptul că libertatea omului este o „problemă crucială” în jurul căreia se încearcă găsirea răspunsurilor pentru multe dintre problemele umane care sunt dezbătute în timpurile noastre (VS 31).

Cultura modernă idolatrizează libertatea şi în acelaşi timp, în mod paradoxal, repune în discuţie în mod radical însăşi existenţa acestei libertăţi. Totodată au apărut o serie de concepţii care promovează şi susţin antagonismul între legea morală şi libertate, ajungând până la a nega „însăşi realitatea libertăţii umane”(VS 32-33).

Libertatea, ne spune Magisteriu, nu constă numai în opţiunea pe care o avem în faţa unei acţiuni, dacă o alegem sau nu; ci „constituie o decizie privitoare la sine însuşi şi un mod de a-şi orândui viaţa pentru Bine sau împotriva lui, pentru Adevăr sau împotriva lui, în ultimă instanţă pentru Dumnezeu sau împotriva lui” (VS 65).

Ceea ce dă formă libertăţii omului este adevărul; în afara adevărului omul nu-şi poate exercita libertatea sa decât într-un mod denaturat. Omul îşi exercită libertatea doar atunci când alege urmarea adevărului şi, astfel, recunoaşte că poartă în sine imaginea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că libertatea omului este alcătuită după modelul libertăţii lui Dumnezeu.

Libertatea de care se bucură omul nu este o libertate creatoare, nelimitată, care determină binele şi răul: omul nu are această facultate. Revelaţia, folosindu-se de cuvintele pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşti” (Gen 2, 16-17), ne spune că „puterea de a hotărî asupra binelui şi răului nu-i aparţine omului, ci numai lui Dumnezeu” (VS 35; 86). Cu toate acestea omul rămâne liber, îi rămân toţi pomii grădinii, mai puţin acesta, pentru ca astfel, omul, oprindu-se în faţa pomului cunoaşterii binelui şi răului, adică acceptând legea pe care i-o dă Dumnezeu, să recunoască limitele sale. Numai procedând astfel, acceptând legea şi recunoscându-şi limitele, omul îşi duce la desăvârşire libertatea cu care a fost înzestrat.

De aceea „se cuvine ca omul de astăzi să se întoarcă la Cristos ca să primească de la el răspunsul despre ce este bine şi ce este rău” (VS 8); el, Cristos, este singurul care ne poate spune cu certitudine ce este bine şi ce este rău, şi aceasta pentru că el este Binele. Sfântul Părinte spune că Dumnezeu ne-a dat deja răspunsul cu privire la această întrebare: a răspuns „creându-l pe om şi rânduindu-l cu înţelepciune şi cu iubire către scopul lui, cu ajutorul legii întipărite în inima lui, legea naturală”, iar demnitatea omului este exprimată tocmai prin supunerea faţă de această lege (cf. VS 12, 54; GS 16).

Libertatea omului este o condiţie sine qua non pentru cel care vrea să înregistreze în viaţa sa un progres moral, pentru cel care vrea să ajungă la desăvârşire: omul „nu se poate întoarce spre bine decât în mod liber”. Papa este categoric când afirmă că „nu există morală fără libertate”, însă vine imediat cu prezentarea libertăţii adevărate, reluând textul constituţiei Gadium et spes: „Adevărata libertate este la om semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit să-l lase pe om «în mâna sfatului său» (cf. Sir 15,14), astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi ataşându-se de el, să ajungă în libertate la perfecţiunea deplină şi fericită”.  Astfel combate concepţia contemporană despre libertate: îngăduinţa de a face orice, cu condiţia să fie plăcut, inclusiv răul; şi totodată arată la ce „minunată profunzime de participare la domnia divină a fost chemat omul”(cf. VS 34, 38; GS 17).

Vorbind despre libertate papa face apel şi la textul din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni: „Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului” (Gal 5,13). Aşadar, chemarea pe care ne-o adresează Dumnezeu, chiar şi prin lege, este o chemare la şi în libertate, iar răspunsul nostru poartă de asemenea amprenta libertăţii (cf. VS 17).

Raportul dintre lege şi libertate

Subliniind cuvintele „dacă vrei”, din răspunsul pe care Isus i-l dă tânărului la întrebarea „Învăţătorule, ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?” (cf. Mt 19,16ş.u.), sfântul Părinte spune că Isus Cristos, prin acel răspuns, arată care este relaţia fundamentală dintre libertate şi lege: „Libertatea omului şi Legea lui Dumnezeu nu se opun ci, dimpotrivă, se cheamă reciproc”(VS 17). Omul este chemat să colaboreze în mod liber cu darul dumnezeiesc al harului: „Dacă vrei”.

Sfântul Părinte spune că o cauză a conflictului pe care unii îl revendică între libertate şi lege este „trăirea după trup” (cf. Gal 5,16ş.u.): „Cel care trăieşte «după trup» resimte legea lui Dumnezeu ca pe o povară, şi chiar ca pe o negare sau, în orice caz, o restrângere a propriei libertăţi. În schimb, cel care este însufleţit de iubire, care «umblă în Duh»… găseşte în Legea lui Dumnezeu calea fundamentală şi necesară pentru a practica iubirea liber aleasă şi trăită” (VS 18).

Plecând de la faptul că prin Legea sa, Dumnezeu vrea să ne îndrume paşii spre adevăr, putem spune împreună cu sfântul Părinte că raportul dintre libertatea omului şi Legea lui Dumnezeu este de fapt problema raportului dintre libertate şi adevăr (VS 84) şi trebuie amintit faptul că numai libertatea care se supune adevărului este benefică şi demnă de fiinţa umană, întrucât „nu există libertate nici în afara adevărului, nici împotriva lui”(VS 96).

Se remarcă astăzi apariţia unor curente de gândire care despart libertatea umană de relaţia ei necesară şi constitutivă cu adevărul şi cu legea divină şi care promovează un conflict între acestea.

De ce nu este corectă promovarea antagonismului între lege şi libertate? Pentru că Dumnezeu, singurul care este bun, legiuitorul suprem, nu-i propune omului prin lege ceva contrar demnităţii sale: „el cunoaşte ceea ce este perfect pentru om şi în virtutea iubirii sale i-l propune în porunci”(VS 35). Astfel, Legea lui Dumnezeu nu elimină libertatea umană, ci îi arată drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a cunoaşte desăvârşirea. Protejând şi promovând libertatea omului, legea se face călăuza acesteia spre adevăr prin mentalităţile timpului nostru.

De asemenea, nu este corectă promovarea antagonismului între lege şi libertate pentru că, ne spune Suveranul Pontif „libertatea omului şi legea lui Dumnezeu se întâlnesc şi sunt chemate să se întrepătrundă – este vorba de ascultarea liberă a omului faţă de Dumnezeu şi de bunăvoinţa gratuită a lui Dumnezeu faţă de om” (VS 41). Nu este vorba despre o ascultare oarbă şi indiferentă, ci despre o ascultare liberă a omului, adică despre o acţiune în care omul face uz de raţiunea şi voinţa sa.

Această promovare nu este corectă şi pentru că legea divină nu suprimă libertatea omului, ci dimpotrivă prin această ascultare libertatea rămâne în adevăr şi este conformă demnităţii omului (cf. VS 42; GS 17).

Libertatea omului nu numai că este chemată să „colaboreze” cu Legea divină, ci mai ales, este chemată să se supună acesteia, ştiind că supunându-i-se se supune Înţelepciunii divine care nu vrea decât binele omului. Legea divină provine din planul veşnic prin care Dumnezeu vrea să conducă omenirea la asemănarea cu chipul Fiului, iar acest plan „nu conţine nici o ameninţare pentru libertatea autentică a omului, dimpotrivă, acceptarea acestui plan este singura cale de afirmare a libertăţii” (VS 45).

Concluzie

Dacă omul vrea să trăiască o viaţă morală este necesar ca, folosindu-se de libertatea cu care a fost înzestrat, să răspundă iubirii lui Dumnezeu(VS 10).

Magisteriul, prin tot ceea ce învăţă şi transmite Bisericii şi întregii omeniri de bunăvoinţă  prin intermediul acestei enciclici, urmăreşte să-l ajute pe om pe calea spre adevăr şi spre libertate, răspunzând printre altele şi la întrebarea ce este libertatea şi care este relaţia ei cu adevărul cuprins în legea lui Dumnezeu.

După cum nu ne este îngăduit să despărţim libertatea de adevăr, deoarece cuvintele lui Isus Cristos sunt valabile şi astăzi: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In 8,32), tot astfel nu ne este îngăduit să despărţim libertatea de lege, întrucât drumul spre desăvârşirea persoanei trece prin împlinirea legii în mod liber şi totodată demnitatea personală este afirmată printr-o viaţă conformă cu adevărul exprimat şi prin legi.

Aşadar, „legea Domnului este desăvârşită: înviorează sufletul. Rânduielile Domnului sunt drepte, înveselesc inima; poruncile Domnului sunt limpezi, luminează ochii” (Ps 19/18,8-9). Legea, rânduielile şi poruncile Domnului nu suprimă libertatea, ci o desăvârşesc. Suntem liberi însă trebuie mereu să veghem pentru că libertatea noastră este fragilă şi oricând poate cădea pradă robiei.