Prea târziu te-am iubit…

Numai poetul,

de Mihai Eminescu

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ca un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpurilui:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

15 ianuarie îmi aminteşte de una dintre cele mai frumoase zile din timpul liceului.
Domnul nostru profesor de Latină şi Literatură Universală, Ioan Ciobanu – Dumnezeu să-l fericească pentru binele pe care ni l-a făcut şi pentru setea de cultură pe care s-a străduit să o sădească în noi! – venea în această zi într-o ţinută de sărbătoare. Era ziua „eternului Mihai Eminescu„. Era zi sfântă pentru el. Ne recita cu solemnitate poezii. Ne vorbea cu pasiune despre „Poetul prin excelenţă”. Era o zi dedicată în totalitate marelui creator român. Îl iubea.

Poate spre seară trag o fugă pe sub tei, în Copou şi pun o floare, să spun o rugă. Mi-e drag versul lui… Dumnezeu să-l fericească!

Dumneavoastră ce vă inspiră această zi?

Mă gândesc şi la bunul meu profesor, plecat dintre noi în noiembrie 2009. Dumnezeu să-l primească în rândul aleşilor săi. A fost un om bun,  cu inimă mare. Suflet distins…

Tot astăzi, conform hotărârii parlamentarilor, în România se sărbătoreşte începând din acest an şi Ziua Culturii Naţionale! Pe drept cuvânt: câtă cultură atâta înţelepciune şi bun simţ. La mulţi ani, cultură! La mai multă înţelepciune tuturor!

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne—ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

LA STEAUA

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

FLOARE ALBASTRĂ

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vieţii mele.

In zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Si cămpiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !”

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

„Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă sã se pravale
In prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de padure,
Lânga bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci poveşti
Si minciuni cu-a ta guriţa,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mã iubeşti.

Si de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Sã-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Cãci va fi sub pălărie –
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de dupa gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?”

Inc-o gură – şi dispare.
Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastră
Floare-albastră ! floare-albastră !.
Totuşi este trist în lume !