Ziua de rugăciune pentru pace în lume – Assisi, 27 octombrie 2011

Astăzi este Ziua de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume, zi inaugurată de fericitul papă Ioan Paul al II-lea, la 27 octombrie 1986. La 25 de ani de la acea dată ne ridicăm privirea spre ceruri, şi vrem ca din casa Tatălui, bunul sfânt părinte să-şi întindă mâinile asupra tuturor celor care astăzi se vor ruga pentru pacea în lume.

Papa Benedict al XVI-lea şi circa 300 de exponenţi ai diferitelor credinţe mondiale se reunesc astăzi la Assisi pentru o zi de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume. Tema întâlnirii: „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Papa şi delegaţiile pleacă în tren din gara vaticană şi la ora 9.45 ajung în Oraşul Sfântului Francisc care a cunoscut şi prima mare Întâlnire a religiilor pentru pace voită de Ioan Paul al II-lea la 27 octombrie 1986.

La fel ca acum 25 de ani religiile se regăsesc împreună ca să se roage pentru pace, având de această dată în plus dimensiunea pelerinajului. Regăsire în 2011 din nou la Assisi înseamnă pentru religii a înfrunta un itinerar spre dreptate şi pace carcaterizat de căutarea adevărului. De când la 1 ianuarie anul acesta Benedict al XVI-lea a anunţat Ziua din 27 octombrie, protagoniştii toţi, începând de la Consiliile Pontificale implicate în organizare – cele pentru promovarea unităţii creştinilor şi cel pentru dialogul interreligios dar şi cel al dreptăţii şi păcii, au repetat în următoarele luni importanţa acestui drum, necesar să demonstreze lumii că oamenii de religie împreună cu – altă noutate – oamenii de cultură, chiar care nu cred, pot da propria contribuţie la construirea unei case comune mai bune. Creştini, evrei, musulmani, hinduişti, budişti, exponenţi ai altor credinţe, se regăsesc pentru o experienţă de fraternitate, aşa cum a fost în 1986, şi pentru a relansa propria angajare în faţa provocărilor acestui timp. În urmă cu 25 de ani lumea era încă divizată în două mari blocuri. Trei ani mai târziu avea să cadă zidul de la Berlin, cineva deja îi întrevăzuse semnalele dar Ioan Paul al II-lea a voit să de mesajul său de importanţă istorică: religiile, fără a face politică, pot fi purtătoare de cuvânt al sensului păcii. Astăzi, oamenii de credinţă spun că în faţa ameninţărilor moderne ale laicismului, fundamentalismului, terorismului, în faşa riscurilor provocate de criza economică şi, prin aceasta, de sărăcie, inegalităţi sociale, discriminări, chiar religioase, e nevoie de căutarea adevărului ca premisă a căutării păcii. Assisi 2011 spre deosebire de 1986 nu va fi un moment public de rugăciune al diferitelor religii, dar de tăcere şi dialog care va implica, exponenţi ai lumii culturii şi ştiinţei care nu cred, pentru că „pelerinajul adevărului, trăit în mod autentic, deschide spre dialogul cu altul, nu exclude pe nimeni şi îi angajează pe toţi la a fi constructori de fraternitate şi de pace”.

Iată şi predica pe care sfântul părinte a ţinut-o ieri, la Roma, ca pregătire pentru această zi:

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi întâlnirea obişnuită a Audienţei Generale asumă un caracter deosebit, pentru că suntem în ajunul Zilei de reflecţie, dialog şi rugăciune pentru pace şi dreptate în lume, care se va ţine mâine la Assisi, la douăzeci şi cinci de ani de la prima istorică întâlnire convocată de Fericitul Ioan Paul al II-lea. Am voit să dau acestei zile titlul „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”, pentru a semnifica angajarea pe care vrem s-o reînnoim în mod solemn, împreună cu membrii din diferite religii şi chiar cu oamenii care nu cred dar care sunt cu sinceritate în căutarea adevărului, în promovarea adevăratului bine al omenirii şi în construirea păcii. Aşa cum am avut deja ocazie să amintesc, „Cine este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cine construieşte pace nu poate să nu se apropie de Dumnezeu”.

Creştini fiind, suntem convinşi că cea mai preţioasă contribuţie pe care o putem da cauzei păcii este aceea a rugăciunii. Pentru acest motiv ne întâlnim astăzi , ca Biserică din Roma, împreună cu pelerinii prezenţi în Urbe, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a implora cu credinţă darul păcii. Domnul poate să lumineze mintea noastră şi inimile noastre şi să ne conducă să fim constructori de dreptate şi de reconciliere în realităţile noastre zilnice şi în lume.

În textul din profetul Zaharia pe care tocmai l-am ascultat a răsunat o veste plină de speranţă şi de lumină (cf. Zah 9,10). Dumnezeu promite mântuirea, invită „să ne bucurăm din toată inima” pentru că această mântuire urmează să se concretizeze. Se vorbeşte despre un rege: „Iată, regele tău vine la tine, el este drept şi biruitor” (v. 9), însă ceea ce este vestit nu este un rege care se prezintă cu puterea umană, cu forţa armelor; nu este un rege care domină cu puterea politică şi militară; este un rege blând, care domneşte cu umilinţă şi cu blândeţe în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, un rege diferit faţă de marii suverani ai lumii: „vine modest, călare pe un asin, pe mânzul unei măgăriţe”, spune profetul (ibidem). El se manifestă călărind animalul oamenilor obişnuiţi, al săracului, în contrast cu carele de război ale armatelor celor puternici de pe pământ. Mai mult, este un rege care face să dispară aceste care, va rupe arcul de război, va vesti pacea tuturor popoarelor (cf. v. 10).

Dar cine este acest rege despre care vorbeşte profetul Zaharia? Să mergem pentru un moment la Betleem şi să reascultăm ceea ce Îngerul le spune păstorilor care vegheau noaptea făcând de pază la propria turmă. Îngerul vesteşte o bucurie care va fi pentru tot poporul, legată de un semn sărac: un prunc înfăşat, culcat într-o iesle (cf. Lc 2,8-12). Şi mulţimea cerească exclamă „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” (v. 14), oamenilor de bunăvoinţă. Naşterea acelui prunc, care este Isus, aduce o veste de pace pentru toată lumea. Dar să mergem şi la momentele finale ale vieţii lui Cristos, atunci când El intră în Ierusalim primit de o mulţime în sărbătoare. Vestea profetului Zaharia a venirii unui rege umil şi blând a revenit în mintea discipolilor lui Isus îndeosebi după evenimentele pătimirii, morţii şi învierii, ale Misterului pascal, atunci când a mers din nou cu ochii credinţei la acea intrare fericită a Învăţătorului în Cetatea Sfântă. El este călare pe o măgăriţă, împrumutată (cf. Mt 21,2-7): nu este pe o trăsură bogată, nu este călare pe cal asemenea celor mari. Nu intră în Ierusalim însoţit de o puternică armată cu care şi cavaleri. El este un rege sărac, regele celor care sunt săracii lui Dumnezeu. În textul grec apare termenul praeîs, care înseamnă cei blânzi; Isus este regele lui anawim, al celor care au inima liberă de dorinţa de putere şi de bogăţie materială, de voinţa şi de căutarea de dominare asupra altuia. Isus este regele celor care au acea libertate interioară care face capabili de a depăşi aviditatea, egoismul care există în lume, şi ştiu că Dumnezeu singur este bogăţia lor. Isus este rege sărac printre cei săraci, blând printre cei care vor să fie blânzi. În felul acesta El este rege al păcii, graţie puterii lui Dumnezeu, care este puterea binelui, puterea iubirii. Este un rege care face să dispară carele şi caii din bătălie, care va rupe arcurile de război: un rege care realizează pacea pe Cruce, unind pământul şi cerul şi făcând o punte fraternă între toţi oamenii. Crucea este noul arc de pace, semn şi instrument de reconciliere, de iertare, de înţelegere, semn că iubirea este mai puternică decât orice violenţă şi decât orice asuprire, mai puternică decât moartea: răul se învinge cu binele, cu iubirea.

Acesta este noua împărăţie a păcii în care Cristos este regele; şi este o împărăţie care se extinde pe tot pământul. Profetul Zaharia anunţă că acest rege blând, paşnic, va stăpâni „de la o mare până la cealaltă şi de la râu până la marginile pământului” (Zah 9,10). Împărăţia pe care Cristos o inaugurează are dimensiuni universale. Orizontul acestui rege sărac, blând, nu este acela al unui teritoriu, al unui stat, ci sunt marginile lumii; dincolo de orice barieră de rasă, de limbă, de cultură. El creează comuniune, creează unitate. Şi unde vedem realizându-se astăzi această veste? În marea reţea a comunităţilor euharistice care se extinde pe tot pământul reapare luminoasă profeţia lui Zaharia. Este un mare mozaic de comunităţi în care se face prezentă jertfa de iubire a acestui rege blând şi paşnic; este marele mozaic care constituie „Împărăţia de pace” a lui Isus de la o mare până la cealaltă şi până la marginile lumii; este o mulţime de „insule ale păcii”, care iradiază pace. Peste tot, în orice realitate, în orice cultură, de la marile oraşe cu palatele lor, până la satele mici cu locuinţele umile, de la catedralele impunătoare la micile capele, El vine, se face prezent; şi intrând în comuniune cu El şi oamenii sunt uniţi între ei într-un singur trup, depăşind diviziunea, rivalităţile, supărările. Domnul vine în Euharistie pentru a ne scoate din individualismul nostru, din particularismele noastre care îi exclud pe ceilalţi, pentru a forma din noi un singur trup, o singură împărăţie de pace într-o lume împărţită.

Dar cum putem construi această împărăţie de pace al cărei rege este Cristos? Porunca pe care El o lasă Apostolilor săi şi, prin intermediul lor, nouă tuturor este: „Aşadar, mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile… Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,19). Asemenea lui Isus, mesagerii de pace ai împărăţiei sale trebuie să pornească la drum, trebuie să răspundă la invitaţia lui. Trebuie să meargă, dar nu cu puterea războiului sau cu forţa puterii. În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat Isus trimite şaptezeci şi doi de discipoli în marele seceriş care este lumea, invitându-i să-l roage pe Stăpânul secerişului pentru ca să nu lipsească niciodată lucrători în secerişul său (cf. Lc 10,1-3); dar nu-i trimite cu mijloace puternice, ci „ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (v. 3), fără pungă, desagă, nici sandale (cf. v. 4). Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din Omiliile sale, comentează: „Atât timp cât vom fi miei, vom învinge şi, chiar dacă vom fi înconjuraţi de lupi numeroşi, vor reuşi să-i depăşim. Dar dacă vom deveni lupi, vom fi învinşi, pentru că vom fi lipsiţi de ajutorul păstorului” (Omilia 33, 1: PG 57, 389). Creştinii nu trebuie niciodată să cedeze în faţa ispitei de a deveni lupi între lupi; nu cu puterea, cu forţa, cu violenţa se extinde împărăţia de pace a lui Cristos, ci cu dăruirea de sine, cu iubirea dusă la extrem, chiar faţă de duşmani. Isus nu învinge lumea cu forţa armelor, ci cu forţa Crucii, care este adevărata garanţie a victoriei. Şi acest lucru are drept consecinţă pentru cel care vrea să fie discipol al Domnului, trimis al său, faptul de a fi pregătit şi pentru pătimire şi pentru martiriu, să-şi piardă propria viaţă pentru El, pentru ca în lume să triumfeze binele, iubirea, pacea. Aceasta este condiţia pentru a putea spune, intrând în orice realitate: „Pace acestei case” (Lc 10,5).

În faţa Bazilicii Sfântul Petru sunt două statui mari ale sfinţilor Petru şi Paul, uşor de identificat: sfântul Petru ţine în mână cheile, în schimb sfântul Paul ţine în mâini o sabie. Pentru cel care nu cunoaşte istoria acestuia din urmă ar putea să creadă că e vorba de un mare conducător care a condus armate impunătoare şi cu sabia a supus popoare şi naţiuni, procurându-şi faimă şi bogăţie cu sângele altuia. În schimb este exact contrariul: sabia pe care o ţine în mâini este instrumentul cu care Paul al fost ucis, cu care a îndurat martiriul şi şi-a vărsat propriul său sânge. Bătălia lui nu a fost aceea a violenţei, a războiului, ci aceea a martiriului pentru Cristos. Singura sa armă a fost tocmai vestirea lui „Isus Cristos şi pe acesta răstignit” (1Cor 2,2). Predica sa nu s-a bazat „pe discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (v. 4). Şi-a dedicat viaţa pentru a duce mesajul de reconciliere şi de pace al Evangheliei, oferind orice energie a sa pentru a-l face să răsune până la marginile pământului. Şi aceasta a fost forţa sa: nu a căutat o viaţă liniştită, comodă, departe de dificultăţi, de contrarietăţi, ci s-a consumat pentru Evanghelie, s-a dăruit în întregime pe sine însuşi fără rezerve şi astfel a devenit marele mesager al păcii şi al reconcilierii lui Cristos. Sabia pe care sfântul Paul o ţine în mâini aminteşte şi de puterea adevărului, care adesea poate să rănească, poate face rău; Apostolul a rămas fidel până la capăt faţă de acest adevăr, l-a slujit, a suferit pentru el, şi-a oferit viaţa sa pentru el. Tot această logică este valabilă şi pentru noi, dacă vrem să fim purtători ai împărăţiei de pace vestită de profetul Zaharia şi realizată de Cristos: trebuie să fim dispuşi să plătim personal, să suferim personal neînţelegerea, refuzul, persecuţia. Nu sabia cuceritorului construieşte pacea, ci sabia celui suferind, a celui care ştie să-şi dăruiască propria viaţă.

Iubiţi fraţi şi surori, creştini fiind vrem să invocăm de la Dumnezeu darul păcii, vrem să-l rugăm să ne facă instrumente ale păcii sale într-o lume încă sfâşiată de ură, de diviziuni, de egoisme, de războaie, vrem să-i cerem ca întâlnirea de mâine de la Assisi să favorizeze dialogul dintre persoane de apartenenţă religioasă diferită şi să aducă o rază de lumină capabilă să lumineze mintea şi inima tuturor oamenilor, pentru ca supărarea să cedeze locul iertării, diviziune reconcilierii, ura iubirii, violenţa blândeţii şi în lume să domnească pacea. Amin. (Benedict al XVI-lea, Roma 26 octombrie 2011)

Să ne unim şi noi în această zi în rugăciune pentru pacea în lume! Să fie pace între oameni!

Predica şi celelalte informaţii au fost preluate de pe www.ercis.ro şi de pe http://www.radiovatican.ro