Prea târziu te-am iubit…

De când am vizitat lagărul Auschwitz tot felul de imagini îmi răscolesc zilnic memoria. Pe unele reuşesc să le derulez mai uşor, trec mai departe, dar când ajung la copii, la acei copii pe care i-au omorât fără milă, la zecile de mii de papuci rămaşi de la copilaşi şi expuşi pentru vizitatori, mă blochez. Nu înţeleg: ce-au avut cu copiii?! Ce au avut cu cei mici, nevinovaţi?

Aceasta nu am înţeles-o şi nu cred că voi reuşi să înţeleg vreodată: de ce copiii?! De ce mor copiii? De ce i-aţi omorât? De ce am permis şi permitem să moară copiii?!…

Oare nu răsună şi astăzi: „lăsaţi copiii să vină la mine”?! Oare omul a uitat că ei, copiii, sunt printre primii pe care Domnul îi iubeşte?!

De ce copiii?! De ce i-au omorât pe cei care nu au apucat să vorbească, să alerge, să iubească?

Nu pot să nu tresar privind locul în care oamenii – dacă se mai pot numi oameni! – nu au lăsat copiii să crească şi să se audă strigaţi „prietene”, „tată” sau „mamă”…

Ce-aţi avut cu copiii de nu i-aţi lăsat să crească, să înveţe, să citească, să construiască?

Ce-aţi avut cu ei de i-aţi împiedicat să ajungă să iubească: să dăruiască o floare, să îmbrăţişeze, să spună te iubesc? Ce-aţi avut cu ei? Ce rău v-au făcut sau cu ce v-au supărat, răspundeţi?!

De ce aţi împiedicat să trăiască acei copii care ar fi construit case, ar fi inventat lucruri, ar fi demonstrat teorii şi ipoteze?! De ce ne-aţi lipsit de sute de genii?!

Oare voi nu aţi fost copii? Oare voi nu aveţi copii?

Şi ce doare cel mai tare este că-i văd cum vă zâmbesc vouă, cum întind spre voi braţele lor, crezând că le sunteţi prieteni, părinţi, purtători de grijă, apărători, iar voi le eraţi călăii, moartea. I-aţi omorât în timp ce vă zâmbeau drăgăstos şi vă priveau plini de speranţă, poate chiar vă strigau „tata” sau „mama” sau ca pe unul dintre fraţii mai mari… Şi-i văd cum îşi întindeau spre voi braţele larg deschise pentru a vă îmbrăţişa asemenea lui Cristos pe cruce… Tot ce-şi doreau era viaţa, să crească… iar voi i-aţi ucis fără milă! Şi mai vreţi să vi se spună oameni?

Poate că mi-am amintit astăzi şi am ţinut să scriu despre aceasta pentru că mâine, 4 decembrie, pe teritoriul Diecezei de Iaşi va fi organizată o colectă de caritate pentru orfelinatele din dieceză, la iniţiativa Centrului Diecezan Caritas Iaşi şi cu binecuvântarea PS Petru Gherghel. Nu doar că putem, ci avem obligaţia să ajutăm copiii!

Iată un fragment dintr-o scrisoare trimisă special pentru această ocazie: „Copiii au nevoie de sprijinul nostru! 
Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, unicul judecător al vieţii noastre, a dorit să fie aproape de cei care suferă de foame şi de sete, de cei care sunt consideraţi străini şi marginalizaţi, de cei abandonaţi în momente dificile ale vieţii, în general de toţi aceia care suferă forme de sărăcie extremă şi astfel sunt defavorizaţi dintr-un motiv inuman, fără vină. 
Comportamentul pe care noi, mărturisitorii lui, îl avem faţă de toţi aceşti nevinovaţi, în care suntem îndemnaţi să recunoaştem chipul Domnului Nostru Isus Cristos este de fapt expresia elocventă a relaţiei noastre profunde cu Domnul. 
Mulţumindu-vă pentru înţelegerea şi bunăvoinţa dumneavoastră pentru sprijinul pe care-l acordaţi persoanelor nevoiaşe, apelăm şi în acest an la generozitatea dumneavoastră de a intermedia colecta de caritate pentru orfelinatele diecezei noastre…”.