Prea târziu te-am iubit…

Doamne, mă laşi să-ţi scot un cui? Un singur cui, din mâini sau din picioare, mă laşi?
Doar ştii că-mi trebuie să-l înfig adânc în pământ şi să trag urme,
Să las dâre pe drumul ce duce către tine, poate-or veni apoi mai mulţi spre trupu-ţi sfârtecat.
Şi apoi, dacă ţi-aş lua acum un cui, cu mâna sângerândă ai atrage mai uşor spre tine.
S-ar auzi cum se preling pe cruce picături de sânge şi-ar răsuna zgomotul izbirii de pământ
Şi s-ar converti cu toţii văzându-l pe Cel sfânt în groaznică durere. Mă laşi, Doamne, să-ţi scot un cui?
C-apoi aş vrea să mă înţepenesc pe mine lângă tine, lipit de inima ta.
Dă-mi un cui să mă străpungă, să mă fixeze în fidelitate.
Să nu mă pot mişca spre rău, să nu mai pot dezamăgi!
Domne, de ce ne laşi să avem o părere atât de bună despre noi?
De ce nu le arăţi tuturor într-o clipă cum suntem plini de noroi?

Doamne, mă laşi să-ţi scot un cui? Nu mai vreau să stai spânzurat pe cruce.
Te-am atârnat pe cruce, pe pereţi. La gâtul nostru te purtăm agăţat de lanţ sau de rozariu,
Dar în inimă, în inimă, Doamne, cine te mai poartă? În sufletul cui mai eşti?
Ne place Doamne numele tău cel de trei ori sfânt, dar zilnic îl rostim în zadar.
Ne place crucifixul, dar doar atârnat pe peretele casei ca podoabă,
Pentru aceasta te-aş da jos de pe pereţi şi te-aş înfige în inimi,
Te-aş coborî de pe crucile din turnuri şi te-aş pune în mintea omului,
Ţi-aş smulge cuiele din mâini şi din picioare şi-aş găuri cu ele trupuri
Să te strecor spre inimi prin găuri mari şi largi de har.
Te-aş strecura în viaţa celui păcătos şi vicios,
Ţi-aş face loc să intri acolo şi să nu mai ieşi.
Mi-aş străpunge pieptul ca să intri cu generozitate şi să străluceşti prin mine.
Toate astea doar cu un cui, un cui sfinţit de sângele-ţi preasfânt.

Mă laşi Doamne să-ţi scot un cui? Şi mâna ţi-aş lega şi sângele-aş opri.
Şi atingându-te aş putea apoi să vindec dureri şi suflete mâhnite.
Aş alina copii rămaşi orfani şi mame părăsite şi case fără taţi.
O, câte de multe aş putea să fac…c-un cui, cu unul singur, c-o singură atingere.
Doar mai sunt cuie, rămân şi pentru alţii.
Hai, lasă-mă, te rog, să-ţi scot un cui!

„Să-mi scoţi un cui ca să-mi alini durerea?
Să-mi smulgi din carne un fier cu care să îndrumi şi să atingi?
O, fiul meu, mi-ai alinat durerea atunci când ai ştiut să ierţi,
Iar mângâierea ta o simt când te aşezi alături de cei mici, bolnavi sau suferinzi.
Nu cuiele sau sângele-i atrag spre mine pe cei străini şi-ndepărtaţi,
Ci viaţa ta, cu bune şi cu rele, îi cheamă lângă cruce, să-mi dea îmbrăţişare,
Sau îi alungă-n zare, hulind, scuipând şi înjurând pe cel ce i-a salvat.
Nu cuie-ţi trebuie, ci inima-ţi fidelă şi forţă şi curaj
Să mergi spre oile pierdute şi-acasă să le-atragi!
Să nu renunţi! Să nu cedezi! Să te ridici când cazi!
De vrei să-ajung în inima de om, mă lasă în a ta să stau, să mă strecor, să dorm.
Să gust în casa ta primirea, mângâierea, apoi şi tihna şi odihna şi răsfăţul,
Să simt că pentru tine-s Domn, singurul Domn şi cu mine să nu te mai simţi singur.
Abia atunci spre alţii mă vei duce, abia atunci dureri vei alina,
Abia atunci valoare vei da crucii şi toţi se vor simţi atraşi de ea.
Atunci, abia atunci, eu voi ieşi din părăsire şi voi intra să stau cu drag în casa ta”.

Laurenţiu Dăncuţă
Iaşi, 20 ianuarie 2011