Prea târziu te-am iubit…

E imposibil să nu-ţi simţi sufletul provocat când pornești să urci spre casa Domnului, creatorul celor mai cristaline ape, stâncă neclintită pentru cei mai împăduriţi munţi, arhitectul celor mai înălţătoare suflete.

Astfel că primul lucru pe care l-am făcut când am intrat în mănăstire a fost să îngenunchez în faţa Stăpânului unităţii şi a mamei sale, Maria, Maica unităţii. Capela surorilor benedictine te cucereşte din prima şi te face să îngenunchezi. Simţi că locul e sfânt. Tăcerea te copleşeşte instantaneu şi simţi nevoia să-ţi sprijini genunchii de pământ în profundă adoraţie.

E o tăcere atât de pătrunzătoare încât auzi sunetul lin al celui ce respiră viu din tabernacolul altarului, auzi atât de clar bătăile inimii celui răstignit, îţi auzi propriul suflet cum se zbate în tine să te ridice mai sus şi să te elibereze de orice păcat. În toată mănăstirea e atât de linişte încât şi zgomotul acestor taste mi se pare asurzitor. Dacă-mi opresc pentru câteva secunde respiraţia am impresia că aud şi cum trec norii cerului purtaţi de vânt.

Aici viaţa nu e zgomot, nu e agitaţie, e doar rugăciune şi muncă, e tăcere întreruptă de sunetul ce anunţă programul. Singurul care îndrăznește să rupă liniștea este  clopotul ce-l invită pe Domnul să privească spre pământ, spre fiicele lui. Cu cât drag trebuie să-şi aştearnă Domnul privirea ocrotitoare şi dătătoare de binecuvântare peste aceste locuri, mai ales în orele când se înalţă cântările psalmilor, cântări ce pătrund perdeaua norilor şi se unesc cu îngerii. Când te rogi cântând simți că Domnul iubeşte acest loc, îl ocroteşte la umbra aripilor sale şi savurează fiecare moment de rugăciune.

Rugăciunea de aici e omniprezentă. Viaţa devine rugăciune. Rugăciunea nu e doar ceva ce se face din când în când, ci e un mod de a fi, de a trăi… e viaţa lor, devine viaţa ta şi a mea. Rugăciunea e sincronizată cu respiraţia şi cu viaţa, de la ora dimineţii (5 jumătate) până la ora din noapte (21:00), împletindu-se armonios cu întreaga zi. Peste toată rugăciunea psalmilor şi a meditaţiilor, domneşte rugăciunea rugăciunilor şi jertfa jertfelor, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Locul ăsta, cum spunea cineva, îmi ridică cerul la inimă. Sau cum simt eu: îmi pune cerul în suflet! Mi-e aşa dragă culoarea cerului de aici şi nici măcar nu îndrăznesc să mă satur să privesc locul în care munţii ating cerul ca într-o contopire armonioasă. Aici totul e altfel. Aici simţi că timpul are răbdare cu oamenii şi oamenii au răbdare cu timpul. Privind la viaţa de aici înţeleg de ce mai rabdă Dumnezeu lumea noastră plină de răutate, meschinării şi păcate: pentru că sunt unii care-l iubesc şi-l slujesc cu mult mai mult decât ar putea cineva să-l rănească şi să-l urască. Dragostea de aici, din câteva inimi, învinge ura a zeci şi sute de oameni înverşunaţi sau saturaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Locul de aici şi inimile înflăcărate care se zbat în el sunt izvor de răbdare pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru timpul istoric.

Aici am descoperit locul în care se retrage Dumnezeu când e alungat din alte inimi. E ca un castel de refugiu. Aici vine şi se bucură de inimile pline de desfătare ale mireselor sale. E o fortăreaţă pe care cel rău, Diavolul, şi cei răi, oamenii, nu o pot cuceri, pentru că e palatul Regelui, casa Domnului Oştirilor. Aici Dumnezeu se simte ca la el acasă, aici Isus se simte ocrotit ca în braţele maicii sale, mama noastră Maria, Maica unităţii. Aici e locul unde şi omul şi Dumnezeu îşi trag sufletul pentru a putea purta o nouă bătălie, pentru a duce până la capăt crucea de fiecare zi. Aici fiecare poate învăţa cum să învie din morţi asemenea lui Cristos.

Mi-a rămas întipărită o imagine atât de sublimă. Undeva, la picioarele tabernacolului, o soră stă aşezată, ca o mireasă la picioarele mirelui, ca Ioan la pieptul lui Isus şi-i soarbe cu nesaţ cuvintele. E copleşitoare imaginea de iubire. E clar că în tăcerea asta tot ce se aude acolo e bătaia inimii: a ei pentru el şi a lui pentru ea… două inimi sincronizate care au acelaşi ritm, ritmul iubirii şi al dăruirii totale. Oare ce-şi spun, ce îşi şoptesc?

Am să revin mereu cu drag în locul care mi-a pus cerul în suflet, rugăciunea în viaţă, tăcerea în inimă. Însă până revin, lumea trebuie să ştie că există un loc numit Minune, un loc cu inimi minunate, un loc în care Dumnezeu face minuni! Iar acest loc este Mănăstirea „Maica unităţii”, casa surorilor benedictine din Viişoara, judeţul Neamţ.

SURORILE BENEDICTINE
înf. 500, Subiaco (Italia)
fond: sfântul Benedict (480-547), Norcia, Italia
Carisma: Viaţa contemplativă „Roagă-te şi munceşte”, ospitalitate pentru experienţe de rugăciune
Casa mamă: Piazza „S. Andrea Ap.”, 603033-Arpino (FR), Italia; tel. 0039/0776/849272
Superioară generală: sr. Cristina Pirro, abatesă (1989)
MĂNĂSTIREA „MAICA UNITĂŢII” (2003)
Adresa: Str. Principală, 77, com. Alexandru cel Bun, 617513-Viişoara, jud Neamţ; tel. + fax 0233/261426; e-mail: maicaunitatii@gmail.com
Responsabilă: sr. Cristina Pirro