Făgăduinţa de fericire

Dacă aş fi avut de predicat într-o comunitate în această primă duminică din advent, aş fi vorbit despre promisiunea Domnului din prima lectură: „Vor veni zile când voi împlini făgăduinţa de fericire” (Ier 33,14).

Aş predica despre acest adevăr pentru că vreau ca toată lumea să ştie că există o astfel de promisiune. Ba mai mult, această promisiune, nu doar că există, ci ea se va împlini. Şi aceasta se va întâmpla cu siguranţă pentru că cel care promite nu este „cineva”, ci este însuşi Dumnezeu cel atotputernic. Această făgăduinţă a Domnului este valoroasă şi trebuie scoasă din uitare.

M-aş forţa să adorm în mijlocul zilei, în casă sau pe drum, rezemat de băncile unui parc sau cu ochii aţintiţi asupra soarelui ce încearcă să apună, doar ca să visez această zi: timpul fericirii. M-aş întrista dacă, trezindu-mă, aş vedea că în jurul meu nu s-a schimbat nimic. Dar şi mai trist sunt când văd că în mine nu se schimbă nimic: tânjesc după fericire, dar nu o caut acolo unde ştiu că aş putea să o găsesc. Ne-am obişnuit să rătăcim şi când ne dăm seama cât de departe suntem de fericire, ne place să dăm vina pe ceilalţi: din cauza lor (colegi, prieteni, soţ, soţie, părinţi, bunici sau nepoţi, vecini sau străini) suntem noi trişti, descurajaţi etc. Însă adevărul e altul: ei nu au nicio vină. Vina e în noi, în noi şi în uitarea noastră sau în nepăsarea noastră. Uităm că vine, sigur vine, ziua fericirii. Uităm că trebuie să ne pregătim pentru acea zi, pentru acel timp al fericirii.

De aceea, vreau să se vorbească despre acest adevăr: vine ziua fericirii. Nimeni nu ştie când, dar va veni. O zi în care nu va mai fi nici plâns, nici lacrimi, nici durere. O zi în care oamenii nu vor mai şti să se urască, cerul nu se va mai înnora şi vântul nu va mai fi niciodată furtună, ci doar lină adiere. Este ziua în care speranţa şi credinţa vor dispărea şi va rămâne doar iubirea, caritatea. Este ziua în care norii cerului se vor risipi şi-l vor lăsa pe soarele dreptăţii să strălucească, să încălzească fiecare inimă şi să lumineze fiecare chip. Este ziua în care natura va oferi omului mângâietoarea rouă a dimineţii şi desfătarea răcoritoare a nopţilor de vară, nimeni nu-şi va mai aminti ce înseamnă canicula sau gerul.

Gândul la aceste vremuri de fericire te scot din normalitate şi te fac să strigi: „Da, vino Doamne Isuse! Da, vino zi fericită! Să fie numai fericire!”. Ar trebui să grăbim cumva această zi. Să ne ridicăm şi să alergăm în întâmpinarea ei. Să o căutăm, nu doar să o aşteptăm. Această zi nu trebuie aşteptată, ci trebuie provocată, invocată, implorată. Vrem timpuri mai bune, dar pentru aceasta trebuie să facem şi noi ceva. Vrem ziua fericirii, dar pentru această zi trebuie să fim noi cei care oferim licăriri de bucurie. Oare, dacă mă uit bine în viaţa mea, ce efort am făcut eu ca în jurul meu să fie mai multă fericire? Oare, dacă îmi fac cercetarea cugetului, descopăr vreun gest prin care să fi luptat pentru fericirea celuilalt? Oare chiar ne pasă de fericirea celuilalt, ne-am bucura să-l ştim fericit mai presus de orice? Cât suntem dispuşi să oferim din noi?

Este atât de grea ieşirea din egoism. Probabil de aceea întârzie ziua fericită. Noi o blocăm pentru că ne concentrăm numai asupra noastră. Ţinem departe de lumea noastră timpul fericirii pentru că vrem ca el să înceapă cu noi şi nu cu celălalt… sau abia după noi să ajungă şi la celălalt. Egocentrismul nostru emană o forţă centrifugă şi nu ne putem apropia de sâmburele existenţei noastre: fericirea. Suntem risipiţi de puterea egoismului nostru departe fericirea izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, o iubire mai presus de orice, o iubire necondiţionată, o iubire totală.

Trebuie să facem auzit acest strigăt: făgăduinţa de fericire se va împlini. Trebuie să practicăm evanghelie: „Ridicaţi capetele voastre şi priviţi în sus pentru că mântuirea noastră se apropie” (Lc 21,28). Trebuie să ne simţim destinatarii acestui cuvânt: „Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă” (Lc 21, 36). Prin rugăciuni insistente să cerem sosirea acestui timp al fericirii după care suspină inima noastră. Să îngenunchem şi prin rugăciuni să potolim durerile sfâşietoare ale trupului nostru care geme sub patimi aşteptând ziua fericită a eliberării. Cu mâinile înălţate spre Domnul ca fumul de tămâie şi cu ochii aţintiţi spre cer să atragem bunăvoinţa Domnului, izvorul fericirii adevărate.

Iată gândul începutului de advent: Domnul va împlini făgăduinţa sa de fericire. Este ceva sigur, clar. Atât de sigur încât ascultând acest cuvânt simt cum însuşi Domnul mă prinde de mână şi cu gingăşie mă ridică din tristeţea şi descurajarea mea. În timp ce mă plimb cu el de mână prin istoria vieţii mele îi şoptesc timid: „Doamne, voi învăţa să caut fericirea şi binele celuilalt, frumuseţea sufletului său, rodnicia vieţii sale. Celălalt va conta mai mult decât mine şi…” Dar el m-a întrerupt din înşiruirea mea şi a scris pe norii cerului aceste cuvinte, răspunsul său: „Fă toate acestea şi atunci peste inima ta se va aşterne timpul fericirii”.

Domnul vine, el este aproape şi împreună cu el vine ziua după care am suspinat: fericirea veşnică. În mâinile Domnului pun acest timp al adventului pentru că mâinile sale pot modela cel mai bine inima mea. Iar inima mea, în aceste zile, vreau să aibă forma fericirii!