Prea târziu te-am iubit…

Evanghelia de ieri (Mc 6,34-44) mi-a amintit că aici rămăsesem cu relatările despre Pământul Sfânt, despre Ierusalim. Rămăsesem la vizita făcută în biserica „Înmulţirii pâinilor” după plimbarea pe mare. De fapt, mai mult decât mi-a amintit, mi-a dat imbold să mai aştern în scris câteva gânduri din frumoasele zile petrecute acolo. Sunt convins că nimic nu va egala experienţa Ierusalimului, cel puţin nu pe lumea asta. Mi-e greu să gândesc că aş putea găsi ceva care să-mi dea acea senzaţie pe care am simţit-o atunci când am păşit pe urma paşilor săi, când am privit locurile în care el, Domnul, a copilărit şi crescut, în care a făcut minuni şi a învăţat, şi în care apoi a pătimit, a murit şi a înviat. Acolo, dacă te retragi undeva într-un colţ, în linişte, ai impresia că îl auzi încă vorbind, respirând. Acolo mergând pe stradă îţi vine să te întorci brusc şi să-l surprinzi în spatele tău. Acolo eşti mereu în căutarea unei minuni care tocmai se întâmplă, care eşti convins că se va întâmpla chiar sub ochii tăi. Şi uneori chiar o vezi deşi nu o poţi descrie. Toate astea fac din Ţara Sfânta locul minunat al vieţii mele.

Revenind la povestiri, după plimbarea pe lac (pe Marea Galileii) am mers în biserica înmulţirii pâinilor. Acolo îmi amintesc că m-am rugat pentru cei care suferă de foame. Sunt atât de mulţi cei care nu au nici măcar strictul necesar. Prea mulţi!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 6,34-44

34 Isus a văzut mulţime mare de oameni pe ţărmul mării şi i s-a făcut milă de ei, căci erau ca nişte oi fără păstor şi a început să-i înveţe multe. 35 Dar făcându-se târziu, ucenicii lui s-au apropiat şi i-au zis: „Locul este pustiu şi ziua pe sfârşite; 36 dă-le drumul să meargă în cătunele şi satele dimprejur, să-şi cumpere de mâncare”. 37 El le-a răspuns: „Daţi-le voi să mănânce”. Ei i-au zis: „Să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?” 38 Isus i-a întrebat: „Câte pâini aveţi? Duceţi-vă şi vedeţi”. S-au dus să vadă câte pâini au şi i-au răspuns: „Cinci pâini şi doi peşti”. 39 El le-a poruncit să-i aşeze pe toţi cete-cete pe iarba verde. 40 Ei s-au aşezat în grupuri de câte o sută şi câte cincizeci. 41 Isus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, ridicând ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă poporului; de asemenea, şi cei doi peşti i-au împărţit la toţi. 42 Au mâncat toţi şi s-au săturat. 43 Au strâns douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce a rămas din peşti. 44 Printre cei ce mâncaseră pâinile, erau cinci mii de bărbaţi.

Cuvântul Domnului

Nu mi se întâmplă mereu, dar uneori, când merg pe stradă şi văd bătrâni, încovoiaţi de ani şi frig, slăbiţi de foame şi de soare, cu ochii acoperiţi de plânsul uitării şi al singurătăţii, simt că strigă cineva la mine: „Daţi-le voi să mănânce!”. Eu? Şi de unde să iau şi ce să iau ca să potolesc foamea miilor de oameni aflaţi în lipsuri? Şi apoi de multe ori văd că nu pâinea le lipseşte, ci o inimă care să-i asculte sau o gură care să le vorbească.

Să le dai o clipă, nu o bancnotă; să le oferi un surâs, nu un colţ de pâine; să ştii să te aşezi pentru un moment lângă ei, nu să le arunci în fugă din surplusul tău. Asta înseamnă să le potoleşti inima, nu stomacul; să le ştergi lacrima din ochii lor brăzdaţi de durere; să-i ţii de mână. Chiar aşa: ai luat vreodată un bătrân de mână? Pielea şi-a pierdut catifelarea tinereţii, însă acum poartă înscrisă istoria vieţii. Este plină de ridurile timpului.

Ce pot să fac eu pentru săraci?
Să nu-i judec.
Să-i ascult.
Să le ofer, atunci când am şi mai ales atunci când nu am…sau când mă fac că nu am, speriat că nu o să-mi ajungă pentru mine sau pentru cei apropiaţi mie.
Să le dau tot ce pot, tot ce am, tot ce sunt.

După articolul de ieri de pe blog „Al cui este acest chip?”, unii ar spune că iar mă apucă isteria asta cu săracii, dar nu, nu mă apucă nimic. Doar că mi-e frică de oamenii care adună. De oamenii care nu ştiu să ofere. De oamenii care risipesc în timp ce alţii strâng fiecare bob din lacrimile foamei. Mi-e frică de oamenii care se uită în altă parte când ochii înlăcrimaţi îi cheamă şi le cere ajutorul. Mi-e frică de oamenii care au două pături în timp ce alţii nu au niciuna. Mi-e frică de ziua judecăţii pentru acea clipă în care am mâncat fără să-mi pese că alţii, chiar în acelaşi timp, se sting în durerile înfometării. Numai iubirea (aşa cum scriam dimineaţă!) poate învinge această frică! Şi trebuie să fie o iubire pusă în fapte, vizibilă, manifestată.

Viitorul e al săracilor. Împărăţia cerurilor e a celor flămânzi. Fericirea e a celor care au ştiut să fie însetaţi de dreptate.

Ce tristă este ziua când oamenii nu mai ştiu cum e să fii flămând şi nu le mai pasă de ceilalţi care încă mai ştiu!

În Ţara Sfântă (ca peste tot!) sunt încă mulţi care suferă de foame. Acolo părea că aud mereu „Daţi-le voi să mănânce!” (Mc 6,37). În acel loc, biserica „Înmulţirii pâinilor” am înţeles încă o dată câtă nevoie are omul de Dumnezeu. El este singurul care poate linişti dorul sufletului nostru! Doar el, Dumnezeu, reuşeşte să potolească foamea noastră. Doar el face din puţinul nostru tot ceea ce ne este necesar: cu cinci pâini şi doi peşti a săturat mai mult de 5000 de bărbaţi. Oare cât de multe suflete nu va putea sătura cu viaţa noastră dacă o punem în mâinile lui? Câte trupuri nu va hrăni dacă punem în mâinile lui din pâinea noastră? E adevărat că viaţa noastră valorează puţin, însă pusă în mâinile Domnului valorează enorm! E adevărat că avem puţin, însă în mâinile Domnului ceea ce avem devine binecuvântare pentru toţi cei din jurul nostru. E adevărat că suntem puţini, însă Domnul iubeşte calitatea şi nu cantitatea.

Acolo, în acea biserică străjuită de icoanele cu Isus şi Maria cu Pruncul în braţe, am înţeles că nu trebuie să te îngrijorezi când eşti cu Domnul; nu trebuie să-ţi faci griji că ai prea puţin sau că eşti prea mic. El este suficient de mare, el este atotputernic şi reuşeşte să facă ceea ce mintea omului nu poate nici măcar cuprinde sau gândi. Şi mai e ceva: acolo am învăţat că nu e suficient să stai cu Dumnezeu, ci trebuie să fii dispus să-i oferi ceea ce ai, puţin sau mult, trebuie să-i dai lui iar el va distribui tuturor exact cât are nevoie.

Doamne, păstrează-mi inima generoasă, atentă la cerinţele tale şi la nevoile celor din jurul meu. Iar când va fi să ofer ceva să o fac din toată inima. Celor ce nu au dă-le curaj să ceară, iar celor ce au înmoaie-le inimile pentru a oferi. Nouă tuturor dăruieşte-ne capacitatea de a oferi şi celor care deşi nu cer au nevoie. Dumnezeu să binecuvânteze toate darurile noastre, tot ceea ce punem în mâinile lui.

De aici, de la biserica „Înmulţirii pâinilor”, am plecat spre Cafarnaum, oraşul lui Isus. Dar despre acest loc o altă poveste!

(Detalii despre celelalte relatări din Pelerinajul în Ţara Sfântă şi imagini găsiţi

AICI!)