Prea târziu te-am iubit…

Ceea ce s-a întâmplat la Paris cu uciderea barbară a jurnaliştilor de la ziarul satiric „Charlie Hebdo” din partea unor fanatici care pretindeau că fac parte din islam, cere o reflecţie asupra posibilei folosiri instrumentale a religiei. Aşa cum a reafirmat în mod repetat Benedict al XVI-lea, în special cu ocazia întâlnirilor sale cu lumile religioase diferite de creştinism, violenţa exercitată în numele lui Dumnezeu este ofensă adusă lui Dumnezeu, o inacceptabilă recurgere la Cel care este fundamentul ultim al fraternităţii universale între oameni pentru a călca în picioare demnitatea persoanei create după imaginea lui Dumnezeu. Cine îl ofensează pe om îl ofensează pe Dumnezeu care l-a voit după asemănarea sa, şi cel care se foloseşte ca pretext de numele divin pentru a lovi imaginea Celui Veşnic în creatura sa, blestemă în manieră foarte gravă şi incontestabilă chiar pe Creator.

Respectul cerut este înainte de toate cel faţă de orice exprimare religioasă: „Este necesar şi urgent – a afirmat Papa Ratzinger încă de la începutul pontificatului său – ca religiile şi simbolurile lor să fie respectate şi credincioşii să nu fie obiectul provocărilor care rănesc iniţiativele lor şi sentimentele lor religioase” (2006, discurs adresat noului ambasador al Marocului la Sfântul Scaun, Ali Achour).

În rădăcină este persoana umană care trebuie respectată, oricare ar fi ideile sale, convingerile sale politice şi religioase, apartenenţa sa culturală. Afirmând acest principiu fundamental al respectului, Benedict al XVI-lea făcea apel la dreptul inalienabil al oricărei fiinţe umane la salvgardarea demnităţii sale şi a conştiinţei sale: argumentarea sa nu era numai una religioasă, întemeiată pe prima poruncă din Decalog, care cere respectarea Transcendenţei lui Dumnezeu şi a sacralităţii Numelui divin; el pune în centrul atenţiei rana pe care cel care nu are respect faţă de Sacru o produce în credincioşi şi în sentimentele lor religioase.

Cauza omului, şi nu numai cauza lui Dumnezeu, este cea care cere acest respect; sau, mai bine spus, inseparabilitatea acestor două cauze este cea de care trebuie să se ţină cont şi care cere încredere şi ascultare tuturor, credincioşi sau necredincioşi. În cel care cere respectarea libertăţii de conştiinţă nu vorbeşte deci avocatul lui Dumnezeu, ci avocatul omului: şi ca atare, cuvântul său este unul care cere ascultare şi reflecţie din partea tuturor, fără distincţii de crez, de apartenenţe, de laicitate.

În această privinţă tradiţia ebraico-creştină prezintă o afirmare progresivă şi clară a refuzării oricărei violenţe, care culmină în cuvintele evanghelice „eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” (Mt 5,39). Islamul în textul său sacru cuprinde posibilitatea exercitării forţei, dar face asta cu două precizări de care trebuie ţinut cont: prima este că ea poate să fie justificată numai ca formă de apărare legitimă (cf. Sura 2); cealaltă este că „jihad” trebuie exercitată înainte de toate asupra noastră înşine ca război împotriva răului care ne ispiteşte şi care ar vrea să se strecoare în noi. Este apoi explicită invitaţia la tolerarea şi la respectarea celuilalt: „Să nu existe constrângere în religie!” (Sura 2, 256).

Aşadar, folosirea violenţei în numele lui Dumnezeu este condamnată de cele trei mari religii monoteiste, chiar dacă acei distinguo şi pluralitatea interpretărilor vor face să păteze cu sânge mâinile a nenumăraţi credincioşi de-ai lor în decursul istoriei. Însă tocmai pentru asta este necesar ca toţi credincioşii Cărţii, evrei, creştini şi musulmani, să se întoarcă la condamnarea violenţei conţinută în textele sacre şi să facă asta având certitudinea că tocmai asta şi numai asta este voinţa lui Dumnezeu „îngăduitor şi milostiv”, Stăpân al cerului şi al pământului şi Tată al tuturor, despre care Prima Scrisoare a lui Ioan poate spune: „Iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu! Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (4,7 şu).

Intoleranţa şi violenţa nu pot să fie justificate nici ca răspunsuri la presupuse ofense, deoarece nu sunt compatibile cu principiile religiei şi cu demnitatea fiinţei umane care o practică. „Pentru aceasta – afirma tot papa Ratzinger – nu putem decât să deplorăm acţiunile celor care profită în mod deliberat de ofensa creată sentimentelor religioase pentru a mări actele violente, cu atât mai mult cu cât acest lucru este făcut pentru scopuri străine de religie”. Papa, avocat al omului, devenea în această lumină avocat al adevărului care este şi la baza islamului: ofensa adusă lui Dumnezeu este ofensă adusă sentimentelor profunde ale celui care crede, dar în mod inseparabil şi ofensa adusă omului este ofensă adusă lui Dumnezeu în care se crede, care este Creatorul şi Stăpânul acelui om. Raţionamentul „laic” al lui Joseph Ratzinger ducea astfel la concluzia stringentă că, dacă nimănui nu-i este permis să ofenseze conştiinţa religioasă a altuia, nimănui nu-i este permis să exercite violenţă asupra persoanei umane, din niciun motiv, şi nimănui nu-i este permis să nege libertatea de conştiinţă a altuia în numele propriului crez şi al propriului drept de a-l exercita bucurându-se de respectul celuilalt.

De aceea, adăuga Papa german, „pentru credincioşi precum şi pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, singura cale care poate conduce la pace şi la fraternitate este cea a respectării convingerilor şi a practicilor religioase ale celuilalt, în aşa fel încât, reciproc, să fie posibil să se asigure pentru fiecare exercitarea propriei religii alese în mod liber”. În această lumină, fanaticii care au săvârşit măcelul barbar al jurnaliştilor de la Charlie Hebdo la strigătul „Allah este mare”, tocmai în acel act îl ofensau în maniera cea mai gravă pe Dumnezeu pe care pretindeau că-l cinstesc. Condamnarea barbariei lor este fără apel şi folosirea instrumentală a religiei se revelează prin ceea ce este: o tragică manipulare aservită prezumţiilor ideologice nebune.

(de Bruno Forte,
după agenţia Zenit, 9 ianuarie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro