Prea târziu te-am iubit…

„Primalitatea” milostivirii. Papa pune milostivirea în „ordinea începutului”. Din toată bula care convoacă jubileul extraordinar reiese exigenţa obiectivă de a pune milostivirea în vârful planului de mântuire pentru că „misterul credinţei creştine pare să găsească sinteza sa în acest cuvânt” (Misericordiae vultus, nr. 1). În mod obiectiv completă pentru a indica întregul mister creştin, milostivirea este prin urmare o necesitate şi o nevoie şi pentru viaţa discipolilor lui Isus: „Avem nevoie mereu să contemplăm misterul milostivirii. Este izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţie a mântuirii noastre” (ivi, nr. 2). De aceea nu este o afirmaţie abstractă din punct de vedere teologic aceea care îl sfătuieşte pe Papa Francisc să pună milostivirea ca „prim principiu” al creştinismului. El porneşte de la concret: istoria mântuirii face cunoscută poziţia de apogeu care revine milostivirii pentru că Dumnezeu, de la început, s-a arătat mereu un Dumnezeu al milostivirii şi al iertării, cu adevărat un Dumnezeu al inimii.

Totuşi, milostivirea nu se află numai la început ci şi în centru pentru că Isus însuşi este cel care o pune acolo. În intrarea sa în istoria umană punându-se în ea drept centru, plantându-se în ea ca axă misterioasă care de fapt conotează ca mântuitor întregul timp al oamenilor, el face milostivirea centrală. Isus Cristos, aşadar, leagă milostivirea de centralitatea pe care el o are în istoria de har gândită de Dumnezeul trinitar.

Isus leagă milostivirea de centralitatea spaţială a existenţei sale mesianice: el eliberează milostivirea de caracterul său abstract conceptual şi de vacuitatea cuvintelor legând-o de locurile sale. Ei bine, Isus trăind la Nazaret, într-un mod misterios a făcut-o centrul lumii şi acelaşi lucru îl putem spune pentru Betleem, pentru Ierusalim. Nazaret – loc emblematic al existenţei lui Isus – este central pentru că, afirmă Papa Francisc, milostivirea „a devenit vie, vizibilă şi a ajuns la apogeul său în Isus din Nazaret” (ivi, nr. 1). Mai mult încă. Isus implică milostivirea în timp, al cărui centrul este El, calificând-o, drept centrală: cu alte cuvinte, dincolo de o geografie, Isus îi procură milostivirii Tatălui o istorie: „La «plinirea timpului» (Gal 4,4) – scrie Papa Bergoglio – când totul era dispus conform planului său de mântuire, El l-a trimis pe Fiul său născut din Fecioara Maria pentru a ne revela nouă în mod definitiv iubirea sa” (ivi, nr. 1). Însă, înainte de toate, milostivirea este un semn al lui Isus care vizibilizează caritatea infinită a Tatălui în „faţa” sa. Papa Francisc deschide bula jubileului cu cuvintele cele mai centrate, pentru a rămâne în temă: „Isus Cristos este faţa milostivirii Tatălui” (ivi, nr. 1). Aşadar, milostivirea are o faţă vizibilă, expresivă, care invită, care avertizează: este faţa Tatălui care se reverberează, în toată luminozitatea sa, asupra persoanei, asupra cuvintelor şi asupra gesturilor mesianice ale lui Isus. Milostivirea este centrală, de aceea se exprimă în faţa care are capacitatea de a evoca întreaga persoană, aşa cum au învăţat îndelung neoebraicii (mai ales Buber şi Lévinas).

Milostivirea, afirmă apoi Papa Bergoglio (ivi, nr. 3), este şi „actul ultim şi suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare”. Pentru a înţelege bine acest caracter de „ultimitate” al milostivirii, pe care faţa lui Cristos o revelează şi o învaţă, trebuie să ne referim la un alt nume care vorbeşte despre ea: este inima sa pascală, pentru totdeauna semn extrem şi ultim al iubirii sale, aşa de ultim încât durează şi în cer. Lovitura de suliţă primită de Isus pe cruce este semnul dăruirii totale de sine, manifestare simbolică a iubirii cu care Isus va continua să se ofere întregii omeniri. Inima străpunsă a lui Cristos este un semn care va dura pentru veşnicie: Ioan, singurul dintre evanghelişti, învaţă că rănile celui răstignit, printre care exista cea a inimii deschise de suliţă, vor exista şi în cer: vor fi rănile „Mielului înjunghiat” (Ap 1,7; 5,6).

Toate acestea ne fac să concludem că „ultimitatea” milostivirii feţei se leagă de cea a inimii şi viceversa. Acest lucru este valabil şi pentru omul care trebuie să exprime astfel, până la sfârşit, milostivirea sa cu faţa şi cu inima. De fapt, inima şi faţa sunt puse, în om, într-o puternică legătură spirituală. Inima este ascunsă şi faţa este vizibilă şi expusă, şi tocmai datorită acestor două calităţi opuse legătura lor este necesară. Biblia, de la un capăt la altul, consideră faţa ca oglinda inimii; mai mult, inima face faţa, pentru că o formează: „Inima omului schimbă faţa lui fie în cele bune, fie în cele rele” (Sir 13,25). Pe faţă ajung sentimentele cele mai aşezate ale inimii ca nişte valuri pe malul unui lac. Milostivirii îi sunt necesari ochi potriviţi, care nu sunt deloc ochii care „văd” (aceştia admit şi distragerea, superficialitatea, parţialităţi vinovate) ci îi sunt necesari ochii care „privesc”.

Cu alte cuvinte, numai o inimă convertită şi credincioasă poate să ne dea ochi de milostivire.

(De Michele Giulio Masciarelli
După L’Osservatore Romano, 17 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro