Prea târziu te-am iubit…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este ca poarta de intrare la o serie de reflecţii despre viaţa familiei, viaţa sa reală, cu timpii săi şi evenimentele sale. Pe această poartă de intrare sunt scrise trei cuvinte, pe care le-am folosit deja de mai multe ori. Şi aceste cuvinte sunt: „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. De fapt, aceste trei cuvinte deschid drumul pentru a trăi bine în familie, pentru a trăi în pace. Sunt cuvinte simple, dar nu aşa de simple de pus în practică! Ele cuprind o mare forţă: forţa de a păzi casa, chiar şi prin mii de dificultăţi şi încercări; în schimb, lipsa lor, puţin câte puţin deschide crăpături care pot chiar să o dărâme.

Noi le înţelegem în mod normal ca nişte cuvinte ale „bunei educaţii”. Bine, o persoană bine educată cere permisiunea, spune mulţumesc sau se scuză dacă greşeşte. Bine, buna educaţie este importantă. Un mare episcop, sfântul Francisc de Sales, obişnuia să spună că „buna educaţie este deja jumătate de sfinţenie”. Însă, atenţie, în istorie am cunoscut şi un formalism al bunelor maniere care poate să devină mască ce ascunde ariditatea sufletului şi dezinteresul faţă de celălalt. Se obişnuieşte să se spună: „În spatele multor bune maniere se ascund obişnuinţe rele”. Nici măcar religia nu este la adăpost de acest risc, care face să se alunece respectarea formală în mondenitatea spirituală. Diavolul care îl ispiteşte pe Isus etalează bune maniere şi citează Sfintele Scripturi, pare un teolog! Stilul său apare corect, dar intenţia sa este aceea de a devia de la adevărul iubirii lui Dumnezeu. În schimb noi înţelegem buna educaţie în termenii săi autentici, unde stilul bunelor raporturi este puternic înrădăcinat în iubirea binelui şi în respectarea celuilalt. Familia trăieşte din această fineţe a iubirii.

Primul cuvânt e „este permis?”. Când ne preocupăm să cerem cu gentileţe chiar şi ceea ce eventual credem că putem pretinde, noi consolidăm, apărăm cu adevărat spiritul convieţuirii matrimoniale şi familiale. A intra în viaţa celuilalt, chiar şi atunci când face parte din viaţa noastră, cere delicateţea unei atitudini ne-invazive, care reînnoieşte încrederea şi respectul. Până la urmă, confidenţa nu autorizează să se considere totul sigur. Şi iubirea, cu cât este mai intimă şi profundă, cu atât mai mult cere respectarea libertăţii şi capacitatea de a aştepta ca celălalt să deschidă uşa inimii sale. În această privinţă amintim acel cuvânt al lui Isus în cartea Apocalipsului: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (3,20). Şi Domnul cere permisiunea pentru a intra! Să nu uităm asta. Înainte de a face un lucru în familie: „Este permis, pot face asta? Îţi place ca eu să fac aşa?”. Acel limbaj educat şi plin de iubire. Şi asta face atât de bine familiilor.

Al doilea cuvânt este „mulţumesc”. Uneori ne vine să gândim că devenim o civilizaţie a manierelor rele şi a cuvintelor rele, ca şi cum ar fi un semn de emancipare. Le auzim de atâtea ori chiar şi public. Gentileţea şi capacitatea de a mulţumi sunt văzute ca un semn de slăbiciune, uneori chiar trezesc neîncredere. Această tendinţă trebuie contrastată chiar în sânul familiei. Trebuie să devenim intransigenţi cu privire la educarea la gratitudine, la recunoştinţă: demnitatea persoanei şi dreptatea socială trec ambele pe aici. Dacă viaţa familială neglijează acest stil, şi viaţa socială îl va pierde. Apoi, recunoştinţa, pentru un credincios, este în însăşi inima credinţei: un creştin care nu ştie să mulţumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Auziţi bine: un creştin care nu ştie să mulţumească este unul care a uitat limba lui Dumnezeu. Să ne amintim de întrebarea lui Isus, când a vindecat zece leproşi şi numai unul dintre ei s-a întors ca să mulţumească (cf. Lc17,18). Odată am auzit o persoană bătrână, foarte înţeleaptă, foarte bună, simplă, dar cu acea înţelepciune a evlaviei, a vieţii, spunând: „Recunoştinţa este o plantă care creşte numai în pământul sufletelor nobile”. Această nobleţe a sufletului, acel har al lui Dumnezeu în suflet ne determină să spunem mulţumesc, ne determină la recunoştinţă. Este floarea unui suflet nobil. Acesta este un lucru frumos!

Al treilea cuvânt este „scuze”. Cuvânt dificil, desigur, şi totuşi aşa de necesar. Când lipseşte, mici crăpături se lărgesc – chiar şi fără a voi asta – ajungând să devină gropi adânci. Nu degeaba în rugăciunea învăţată de Isus, „Tatăl nostru”, care rezumă toate cererile esenţiale pentru viaţa noastră, găsim această expresie: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). A recunoaşte că am greşit şi a fi doritori să redăm ceea ce am luat – respect, sinceritate, iubire – ne face vrednici de iertare. Şi astfel se opreşte infecţia. Dacă nu suntem capabili să ne scuzăm, înseamnă că nu suntem capabili nici să iertăm. În casa în care nu se cere scuze începe să lipsească aerul, apele devin urât mirositoare. Atâtea răni ale afectelor, atâtea sfâşieri în familii încep cu pierderea acestui cuvânt preţios: „Scuză-mă”. În viaţa matrimonială mai sunt certuri, uneori chiar „zboară farfuriile”, dar vă dau un sfat: să nu terminaţi niciodată ziua fără a face pacea! Auziţi bine: v-aţi certat soţie şi soţ? Copiii cu părinţii? V-aţi certat tare? Nu e bine, dar nu este adevărata problemă. Problema este că acest sentiment este prezent ziua următoare. Pentru aceasta, dacă v-aţi certat, niciodată să nu terminaţi ziua fără a face pace în familie. Şi cum trebuie să fac pacea? Să mă pun în genunchi? Nu! Numai un mic gest, un lucruşor aşa, şi armonia familială revine. E suficientă o mângâiere! Fără cuvinte. Dar să nu terminaţi niciodată ziua în familie fără a face pace! Aţi înţeles asta? Nu este uşor, dar trebuie făcut. Şi cu asta viaţa va fi mai frumoasă.

Aceste trei cuvinte-cheie ale familiei sunt cuvinte simple şi probabil într-un prim moment ne fac să zâmbim. Dar când le uităm, nu mai este nimic de râs, e adevărat? Educaţia noastră, probabil, le neglijează prea mult. Domnul să ne ajute să le repunem la locul corect, în inima noastră, în casa noastră şi chiar în convieţuirea noastră civilă.

Şi acum vă invit să repetăm toţi împreună aceste cuvinte: „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. Toţi împreună: (piaţa) „este permis?”, „mulţumesc”, „scuze”. Sunt cuvintele pentru a intra chiar în iubirea familiei, pentru ca familia să meargă, să rămână. Apoi, să repetăm acel sfat pe care l-am dat, toţi împreună: Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Toţi: (piaţa) Niciodată să nu se termine ziua fără a face pace. Mulţumesc.

Franciscus

Audienţa generală de miercuri, 13 mai 2015

Familia – 14. Cele trei cuvinte

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro