ca ţara să poată fi locuită

„Noi am fost trimiși să-i căutăm pe ei, nu ei pe noi. Să-i căutăm, nu să-i așteptăm în biserici, nu să primim invitații. Să-i căutăm, or ce loc de găsire al lor este mai mare decât suferința. Dar la suferință te cobori cu iubire și cu îmbrățișare, nu cu lecții de viață. Iisus nu a fost invitat nicăieri și s-a dus și acolo unde știa că va fi alungat cu pietre. Măcar el era bătut pe nedrept, dar pe noi pietrele suferite ne-ar mai curăța de păcate. Și dacă, Doamne ferește, va fi un cutremur, ce-o să facem? O să-i așteptăm pe supraviețuitori să vină cu colivă la biserici?
Pavel spunea, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, dar Hristos nu mai trăiește în mulți dintre noi, asta e vestea cea mai proastă (știu bine că mă număr și eu printre acești „noi”, așa că-mi rog cititorii, cu tot respectul, să fiu scutit de complimentele care mi se tot fac pe feisbuc zilele astea). O să spuneți că nici în mireni nu mai trăiește. Așa e, dar asta pentru că în primul rând nu trăiește în noi. Pentru că lumina noastră nu mai luminează lumii. Iar cei mai mari nedreptățiți sunt sutele de preoți anonimi, fără bloguri și conturi de feisbuc și pe care nu-i caută televiziunile, dar care își fac datoria cu umilință și dragoste, ca însuși Hristos. Ei împart cu noi pietrele și huiduielile pe care trebuia să le încasăm numai noi”.