Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

«Prinţ şi cerşetor»… Prima ispită: viața de faraon!

Posted by Paxlaur pe 07/11/2015

Saracul care strigaEste încă devreme când ne prezentăm la poarta de serviciu a Vaticanului, în stânga bazilicii „Sfântul Petru”. Gărzile elveţiene sunt la curent cu sosirea noastră şi ne lasă să trecem. Trebuie să mergem la Casa „Sfânta Marta”, pentru că acolo locuieşte papa Francisc. Acea casă „Sfânta Marta” este probabil hotelul de trei stele cel mai special din lume. Un mare edificiu alb unde înnoptează cardinali şi episcopi care-şi desfăşoară slujirea în Vatican sau sunt acolo în trecere şi care este şi locuinţa cardinalilor în timpul conclavului.

Şi aici ştiu de sosirea noastră. Două doamne la reception, ca în orice hotel, ne indică respectuos o uşă laterală. Camera întâlnirii a fost deja pregătită. Un spaţiu destul de mare cu un birou, o canapea, câteva mese şi scaune, acesta este locul de primire în afara săptămânii pentru papa. Apoi, începe aşteptarea. Marc, vânzătorul ziaruluiStraatnieuws, este cel mai liniştit dintre toţi şi aşteaptă, aşezat pe scaun, ceea ce va veni.

Dintr-o dată se prezintă fotograful oficial al papei. „Vine papa”, ne şopteşte.

Şi înainte de a ne da seama intră în cameră: papa Francisc, conducătorul spiritual pentru 1,2 miliarde de catolici. Poartă cu sine un mare plic alb. „Staţi jos, prieteni”, spune el cu un gest gentil al mâinii, „Ce plăcere că sunteţi aici”. Sfântul Părinte dă impresia unui om calm şi prietenos, dar în acelaşi timp energic şi precis. Odată aşezaţi îşi cere scuze pentru faptul că nu vorbeşte olandeză. Îl iertăm imediat.

Î. – Interviurile noastre încep mereu cu o întrebare despre strada pe care cel intervievat a crescut. Dumneavoastră, Sfinte Părinte, ce vă amintiţi despre acea stradă? Ce imagini vă vin în minte gândindu-vă la străzile din copilăria dumneavoastră?

R. – „Eu de când aveam un an până în momentul în care am intrat în seminar, am trăit pe aceeaşi stradă. Era un cartier simplu din Buenos Aires, toate casele erau joase. Era o mică piaţă, unde noi jucam fotbal. Îmi amintesc că fugeam de acasă şi mergeam să joc fotbal cu copiii după şcoală. Apoi tatăl meu lucra într-o fabrică ce era la o sută de metri. Era contabil. Şi bunicii locuiau la cincizeci de metri. Totul la câţiva paşi unul de altul. Eu îmi amintesc şi numele oamenilor, ca preot am mers să dau sacramentele, ultima întărire pentru mulţi, care mă chemau şi mergeam pentru că îi iubeam. Acestea sunt amintirile mele spontane”.

Î. – Dumneavoastră jucaţi şi fotbal?

R. – „Da”.

Î. – Eraţi puternic?

R. – „Nu. La Buenos Aires pe cei care jucau fotbal ca mine îi numeau pata dura. Care înseamnă a avea două picioare stângi. Dar jucam, eram portar de multe ori”.

Î. – Cum s-a născut angajarea dumneavoastră personală pentru cei săraci?

R. – „Da, atâtea amintiri îmi vin în minte. M-a impresionat mult o doamnă care venea acasă de trei ori pe săptămână pentru a o ajuta pe mama mea. De exemplu, ajuta în spălătorie. Ea avea doi copii. Erau italieni, sicilieni şi au trăit războiul, erau foarte săraci, dar atât de buni. Şi am menţinut mereu amintirea acelei femei. Sărăcia ei mă impresiona. Noi nu eram bogaţi, noi ajungeam la sfârşitul lunii în mod normal, dar nu mai mult. Nu aveam o maşină, nu mergeam în vacanţă sau astfel de lucruri. Dar ei îi lipseau de atâtea ori lucrurile necesare. Noi aveam îndeajuns şi mama mea îi dădea lucruri. Apoi ea s-a întors în Italia şi după aceea s-a reîntors în Argentina. Am reîntâlnit-o când eram arhiepiscop de Buenos Aires, avea 90 de ani. Şi am însoţit-o până la moartea ei la 93 de ani. Într-o zi ea mi-a dat o medalie a Preasfintei Inimi a lui Isus pe care o port încă în fiecare zi cu mine. Această medalie – care este şi o amintire – îmi face mult bine. Vreţi s-o vedeţi?”.

(Cu un pic de trudă, papa reuşeşte să scoată medalia, complet decolorată după ce a fost purtată atâţia ani).

„Astfel mă gândesc la ea în fiecare zi şi la cât de mult a suferit datorită sărăciei. Şi mă gândesc la toţi ceilalţi care au suferit. O port şi o rog…”.

Î. – Care este mesajul Bisericii pentru cei fără adăpost? Ce anume înseamnă solidaritatea creştină pentru ei în mod concret?

R. – „Îmi vin în minte două lucruri. Isus a venit în lume fără adăpost şi s-a făcut sărac. Apoi Biserica vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi să spună că este un drept de a avea un acoperiş deasupra ta. În mişcările populare se lucrează cu trei «t» spaniole, trabajo (loc de muncă), techo (casă) şitierra (pământ). Biserica predică adevărul că fiecare persoană are dreptul la aceste trei «t».

Î. – Dumneavoastră cereţi adesea atenţie faţă de cei săraci şi faţă de refugiaţi. Nu vă temeţi că în modul acesta se poate genera o formă de oboseală în mass-media şi în societate în general?

R. – „Nouă tuturor ne vine ispita – când se revine asupra unei teme care nu este frumoasă, pentru că urât să vorbim despre ea – de a spune: «Dar, să terminăm: acest lucru, plictiseşte prea mult». Eu simt că oboseala există, dar nu-mi este frică. Eu trebuie să continui să vorbesc despre adevăruri şi cum sunt lucrurile”.

Î. – Este datoria dumneavoastră?

R. – „Da, este datoria mea. Simt asta înlăuntrul meu. Nu este o poruncă, dar ca persoane trebuie să facem cu toţii asta”.

Î. – Nu vă temeţi că apărarea solidarităţii şi a ajutorului pentru cei fără adăpost şi alţi săraci poate să fie exploatată politic? Cum trebuie să vorbească Biserica pentru a fi influentă şi în acelaşi timp să rămână în afara grupărilor politice?

R. – „Există drumuri care duc la greşeli în acel punct. Aş vrea să subliniez două ispite. Biserica trebuie să vorbească cu adevărul precum şi cu mărturia: mărturia sărăciei. Dacă un credincios vorbeşte despre sărăcie şi despre cei fără adăpost şi trăieşte o viaţă de faraon: asta nu se poate face. Aceasta este prima ispită. Cealaltă ispită este de a face acorduri cu guvernele. Se pot face acorduri, dar trebuie să fie acorduri clare, acorduri transparente. De exemplu: noi gestionăm această clădire, dar toate conturile sunt controlate, pentru a evita corupţia. Pentru că există mereu ispita corupţiei în viaţa publică. Fie politică, fie religioasă. Eu îmi amintesc că odată cu multă durere am văzut – când Argentina sub regimul militarilor a intrat în război cu Marea Britanie pentru Insulele Malvine – că oamenii dădeau lucruri şi am văzut că atâtea persoane, chiar catolice, care aveau datoria să le distribuie, le duceau acasă. Există mereu pericolul corupţiei. Odată am pus o întrebare unui ministru din Argentina, un om onest. Unul care a părăsit funcţia pentru că nu putea să fie de acord cu unele lucruri un pic întunecate. I-am pus întrebarea: când voi trimiteţi ajutoare, fie alimente, fie haine, fie bani, săracilor şi celor lipsiţi: din ceea ce trimiteţi, cât ajunge acolo, fie în bani fie în cheltuială? Mi-a spus: 35 la sută. Înseamnă că 65 la sută se pierde. Este corupţia: o bucată pentru mine, o altă bucată pentru mine”.

Î. – Credeţi că până acum în pontificatul dumneavoastră aţi putut obţine o schimbare mentală, de exemplu în politică?

R. – „N-aş şti ce să spun. Nu ştiu. Ştiu că unii au spus că eu eram comunist. Dar este o categorie un pic învechită (râde). Probabil că astăzi se folosesc alte cuvinte pentru a spune asta…”.

Î. – Marxist, socialist…

R. – „Au spus toate astea”.

Î. – Cei fără adăpost au probleme financiare, dar cultivă propria libertate. Papa nu are nicio nevoie materială, dar este considerat de unii ca un prizonier în Vatican. Nu simţiţi niciodată dorinţa de a vă pune în locul unuia fără adăpost?

R. – „Îmi amintesc cartea lui Mark Twain «Prinţ şi cerşetor», când unul poate să mănânce în fiecare zi, are haine, are un pat ca să doarmă, are un birou pentru a lucra şi nu-i lipseşte nimic. Are şi prieteni. Însă acest prinţ al lui Mark Twain trăieşte într-o cuşcă de aur”.

Î. – Vă simţiţi liber aici în Vatican?

R. – „La două zile după ce am fost ales papă, am mers (în versiunea olandeză: «cum se spune,oficial») să iau în primire apartamentul papal din Palatul Apostolic. Nu este un apartament luxos. Dar este larg, este mare… După ce am văzut acest apartament mi s-a părut o pâlnie în sens invers, adică mare, dar cu o uşă mică. Asta înseamnă a fi izolat. Eu m-am gândit: nu pot trăi aici pur şi simplu din motive mentale. Mi-ar face rău. La început părea un lucru straniu, dar am cerut să rămân aici, la Sfânta Marta. Şi acest lucru îmi face bine pentru că mă simt liber. Mâncând în sala de mese unde mănâncă toţi. Şi când ajung mai devreme, mănând cu angajaţii. Găsesc oameni, îi salut şi asta face ca acea cuşcă de aur să nu fie atât de mult o cuşcă. Dar îmi lipseşte strada”.

Î. – Sfinte Părinte, Marc vrea să vă invite să mergeţi cu noi să mâncăm o pizza. Ce părere aveţi?

R. – „Mi-ar plăcea, dar nu am reuşi să facem asta. Pentru că în momentul în care ies de aici vor veni oamenii la mine. Când m-am dus în oraş să schimb lentilele de la ochelarii mei, era şapte seara. Nu era multă lume pe stradă. M-au dus la oftalmolog şi am ieşit din maşină şi acolo era o femeie care m-a văzut şi a strigat: «Iată-l pe papa». Şi după aceea eu eram înăuntru şi afară toată mulţimea…”.

Î. – Vă lipseşte contactul cu oamenii?

R. – „Nu-mi lipseşte pentru că oamenii vin aici. În fiecare miercuri merg în piaţă pentru audienţa generală, uneori merg într-o parohie: sunt în contact cu oamenii. De exemplu ieri (26 octombrie) au venit peste cinci mii de ţigani în Aula Paul al VI-lea”.

Î. – Se vede că dumneavoastră vă bucuraţi de această plimbare în piaţă în timpul audienţei generale…

R. – „E adevărat. Da, e adevărat”.

Î. – Omonimul dumneavoastră, sfântul Francisc, a ales sărăcia radicală şi a vândut şi evangheliarul său. Ca papă şi episcop de Roma, vă simţiţi vreodată sub presiune pentru a vinde comorile Bisericii?

R. – „Asta este o întrebare uşoară. Nu sunt comorile Bisericii, ci sunt comorile umanităţii. De exemplu, dacă eu mâine spune că Piet? de Michelangelo să fie scoasă la licitaţie, nu se poate face, pentru că nu este proprietate a Bisericii. Se află într-o biserică, dar este a umanităţii. Acest lucru este valabil pentru toate comorile Bisericii. Dar am început să vindem cadouri şi alte lucruri care îmi sunt date. Şi ceea ce se adună din vânzare merge la monseniorul Krajewski, care este elemozinerul meu. Şi apoi este loteria. Erau maşini care sunt toate vândute sau date cu o loterie şi ceea ce s-a obţinut este folosit pentru săraci. Dar există lucruri care se pot vinde şi acestea se vând”.

Î. – Vă daţi seama că bogăţia Bisericii poate crea acest tip de aşteptări?

R. – „Da, dacă facem un catalog al bunurilor Bisericii, se crede: Biserica este foarte bogată. Dar când a fost făcut Concordatul cu Italia în 1929 cu privire la Chestiunea Romană, guvernul italian din acel timp a oferit Bisericii un mare parc la Roma. Papa de atunci, Pius al XI-lea, a spus: nu, aş vrea numai o jumătate de kilometru pătrat pentru a garanta independenţa Bisericii. Acest principiu încă este valabil. Da, bunurile imobile ale Bisericii sunt multe, dar le folosim pentru a menţine structurile Bisericii şi pentru a menţine atâtea opere care se fac în ţările nevoiaşe: spitale, şcoli. Ieri, de exemplu, am cerut să se trimită în Congo 50.000 de euro pentru a construi trei şcoli în localităţi sărace, educaţia este un lucru important pentru copii. Am mers la administraţia competentă, am făcut această cerere şi banii au fost trimişi”.

Î. – Să vorbim despre Olanda. Dumneavoastră aţi fost vreodată în ţara noastră?

R. – „Da, o dată când eram superior provincial al iezuiţilor din Argentina. Eram în trecere în cursul unei călătorii. Am fost la Wijchen, pentru că acolo aveau noviciatul, şi am fost şi la Amsterdam o zi şi jumătate, unde am vizitat o casă a iezuiţilor. Din viaţa culturală n-am văzut nimic pentru că nu am avut timp”.

Î. – Pentru acesta ar putea fi o idee bună dacă aceia fără adăpost din Olanda v-ar invita pentru o vizită în ţara noastră. Ce părere aveţi, Sfinte Părinte?

R. – „Uşile nu sunt închise pentru această posibilitate”.

Î. – Astfel, când va fi o asemenea cerere, dumneavoastră o veţi lua în considerare?

R. – „O iau în considerare. Şi acum când Olanda are o regină argentiniană (râde), cine ştie”.

Î. – Aveţi cumva un mesaj special pentru cei fără adăpost din ţara noastră?

R. – „Nu cunosc bine amănuntele celor fără adăpost din Olanda. Aş vrea să spun că Olanda este o ţară dezvoltată cu atâtea posibilităţi. Eu aş spune să cer olandezilor fără adăpost să continue să lupte pentru cele trei «t»”.

La sfârşit şi Marc pune câteva întrebări. Vrea să ştie, printre altele, dacă papa deja de mic visa să devină papă. Sfântul Părinte răspunde cu un hotărât „Nu”.

R. – „Dar voi spune o destăinuire. Când eram mic nu erau magazinele unde se vindeau lucrurile. În schimb era piaţa unde se găsea măcelarul, vânzătorul de fructe, etc. Eu mergeam acolo cu mama şi cu bunica pentru a face cumpărături. Eram mititel, aveam patru ani. Şi odată m-au întrebat: «Ce ţi-ar place să te faci când vei fi mare?» Am spus: măcelar!”.

Î. – Pentru mulţi până în 13 martie 2013 dumneavoastră eraţi un necunoscut. Apoi dintr-un moment în altul dumneavoastră aţi devenit vestit în toată lumea. Cum aţi trăit această experienţă?

R. – „A venit şi nu o aşteptam. Nu am pierdut pacea. Şi acesta este un har al lui Dumnezeu. Nu cred mult în faptul că sunt vestit. Îmi spun mie însumi: acum am un loc important, dar în zece ani nimeni nu te va mai cunoaşte (râde). Ştiţi, există două tipuri de faimă: faima celor «mari» care fac lucruri mari, ca Madame Curie, şi faima celor vanitoşi. Dar această ultimă faimă este ca un balon de săpun”.

Î. – Astfel, dumneavoastră spuneţi „acum sunt aici şi trebuie să fac ce pot mai bine” şi veţi continua această muncă până când veţi fi în măsură?

R. – „Da”.

Î. – Sfinte Părinte, se poate imagina o lume fără săraci?

R. – „Eu aş vrea o lume fără săraci. Noi ar trebui să luptăm pentru asta. Dar eu sunt un credincios şi ştiu că păcatul este mereu înlăuntrul nostru. Şi lăcomia umană există mereu, lipsa de solidaritate, egoismul care creează săracii. Pentru aceasta mi se pare un pic dificil să-mi imaginez o lume fără săraci. Dacă dumneavoastră vă gândiţi la copiii exploataţi prin munca sclavă, sau la copiii exploataţi prin abuz sexual. Şi o altă formă de exploatare: a ucide copii pentru a lua organele, traficul de organe. A ucide copiii pentru a lua organele este lăcomie. Pentru aceasta nu ştiu dacă vom realiza această lume fără săraci, pentru că păcatul există mereu şi ne aduce egoismul. Dar trebuie să luptăm mereu, … mereu”.

Am terminat. Îi mulţumim papei pentru interviu. Şi el ne mulţumeşte şi spune că i-a plăcut mult colocviul. Apoi ia plicul alb care tot timpul a rămas lângă el pe canapea şi scoate pentru fiecare dintre noi un rozariu. Sunt făcute fotografii şi apoi papa Francisc îşi ia rămas bun. Tot aşa liniştit şi relaxat cum a venit, acum iese pe uşă.

Interviu acordat de papa ziarului olandez de stradăStraatnieuws

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercisro

Anunțuri

2 răspunsuri to “«Prinţ şi cerşetor»… Prima ispită: viața de faraon!”

  1. angela said

    Foarte clare sunt raspunsurile Sfintului Parinte .
    Sa-l urmam in rugaciune pentru intoarcerea tinerilor la credinta pentru ca numai prin credinta lumea in care traim ar fi mai buna si nu ar mai fi atitea comentarii rautacioase la adresa Bisericii.
    Multumesc!

    • Laurentiu said

      Da, trebuie să-l urmăm și în același timp să facem mai mult pentru Biserică, să ne rugăm mai mult pentru Biserică și pentru păstorii ei. Biserica are și va avea mereu nevoie de păstori care să pună în lumină Vestea cea bună, care să arate oamenilor strălucirea Adevărului.
      Trebuie să ne rugăm pentru toți păstorii noștri și să fim mai aproape de ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: