Şi în câmpul moralei conjugale, Biserica este şi lucrează ca o învăţătoare şi mamă.

În calitate de învăţătoare, Biserica nu conteneşte de a proclama norma morală care trebuie să conducă transmiterea responsabilă a vieţii. Biserica nu este autoarea acestei norme, nici arbitrul ei. Ascultând de adevăr, care este Cristos, a cărei imagine se reflectă în natura şi demnitatea persoanei umane, Biserica interpretează norma morală şi o propune tuturor oamenilor de bunăvoinţă, fără să le ascundă exigenţele radicale şi perfecţiunea acestei legi.

Ca mamă, Biserica este alături de multe perechi de soţi care sunt în greutăţi în acest punct important al vieţii morale: cunoaşte bine situaţia lor, adesea foarte grea şi uneori cu adevărat chinuită de greutăţi de tot felul, nu numai individuale, ci chiar sociale. Biserica ştie că atâţia soţi întâlnesc greutăţi nu numai pentru realizarea normei morale, ci chiar pentru însăşi înţelegerea valorilor inerente acestei norme.

Dar aceeaşi şi unică Biserică este în acelaşi timp învăţătoare şi mamă. Pentru aceasta, nu încetează de a invita şi de a încuraja pentru ca eventualele greutăţi conjugale să se rezolve fără a falsifica şi compromite adevărul. Biserica este convinsă că nu poate fi contradicţie între legea divină pentru transmiterea vieţii şi aceea de a favoriza iubirea autentic conjugală⁹¹. În acest sens, pedagogia concretă a Bisericii trebuie să fie unită, nu separată de doctrina ei. Repet cu aceeaşi convingere a predecesorului meu, papa Paul al VI-lea: „A nu diminua cu nimic mântuitoarea învăţătură a lui Cristos e o formă eminentă de dragoste faţă de suflete”⁹².

Pe de altă parte, pedagogia autentic eclezială îşi descoperă realismul şi înţelepciunea numai dezvoltând o activitate tenace şi curajoasă în a crea şi susţine toate acele condiţii umane, psihologice, morale şi spirituale care sunt indispensabile pentru a înţelege şi trăi valoarea şi norma morală.

Nu încape îndoială că între aceste condiţii trebuie enumerate răbdarea şi statornicia, umilinţa şi tăria sufletului, încrederea filială în Dumnezeu şi în harul său, recurgerea frecventă la rugăciune şi la sacramentele Euharistiei şi Mărturisirii⁹³. Astfel, întăriţi cu aceste ajutoare, soţii creştini vor putea menţine vie conştiinţa influenţei speciale pe care harul sacramental al Căsătoriei o exercită asupra tuturor realităţilor vieţii conjugale şi prin aceasta şi asupra sexualităţii lor, căci darul Duhului Sfânt pe care soţii îl primesc şi-i corespund, îi ajută să trăiască sexualitatea umană după planul lui Dumnezeu şi ca un semn al iubirii unitive şi fecunde a lui Cristos pentru Biserica sa.

Dar între condiţiile necesare se află şi cunoaşterea trupului omenesc şi a ritmurilor fertilităţii lui. În acest sens, trebuie să se depună toate eforturile ca toţi soţii să cunoască acest lucru, în primul rând tinerii înainte de Căsătorie, făcându-li-se o informare şi educaţie clară, serioasă şi la timpul potrivit, de către soţi, medici, experţi. Aceste cunoştinţe trebuie să ducă apoi la educaţia pentru autocontrol. Din toate acestea se vede absoluta necesitate a virtuţii castităţii şi a educaţiei permanente pentru această virtute. În viziunea creştină, castitatea nu înseamnă nici refuzul şi nici dispreţul sexualităţii umane, ci înseamnă mai curând energia spirituală care ştie să apere iubirea de pericolele egoismului şi agresivităţii; care ştie să promoveze iubirea către deplina ei realizare.

Papa Paul al VI-lea, cu profundă intuiţie de înţelepciune şi dragoste, nu a făcut altceva decât să dea glas experienţei atâtor perechi de soţi, atunci când a scris în enciclica sa: „Stăpânirea instinctului prin raţiune şi liberă voinţă impune, fără nici o îndoială, o adevărată asceză pentru ca manifestările afective ale vieţii conjugale să se menţină în limite corecte, în special prin conservarea abstinenţei periodice. Această disciplină proprie curăţiei soţilor, departe de a dăuna iubirii conjugale, îi conferă, dimpotrivă, o şi mai înaltă valoare umană. Ea cere un efort continuu, dar graţie influenţei sale binefăcătoare, soţii îşi dezvoltă integral personalitatea lor, îmbogăţindu-se cu valori spirituale: ea aduce vieţii familiale ca roade seninătatea şi pacea şi facilitează soluţionarea altor probleme; favorizează atenţia faţă de celălalt soţ; îi ajută pe soţi să alunge egoismul, duşman al iubirii adevărate şi aprofundează simţul lor de responsabilitate. Părinţii obţin prin aceasta capacitatea unei influenţe mai profunde şi mai eficace în educarea copiilor”⁹⁴.

(din Familiaris consortio, nr. 33)

Documentul poate fi citit în întregime pe: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2exo.asp?doc=fc