Prea târziu te-am iubit…

(Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!)

„Cu jocul învăţăm meseria de a trăi”: (te) joci și trăiești!

Posted by Paxlaur pe 12/06/2016


child-father-having-phone-call-tin-cans-plays-57455452„Când merg la confesional şi spovedesc, atunci când vine o mamă sau un tată tânăr întreb mereu: «Spune-mi: tu te joci cu copiii tăi?». Majoritatea răspund: «Ce spuneţi, părinte?» – «Da, da: tu te joci? Pierzi timp cu copiii tăi?». Pierdem această capacitate, această înţelepciune de a ne juca împreună cu copiii noştri”. Sunt cuvinte ale papei Francisc, rostite în iulie anul trecut în timpul vizitei în Molise. Pontiful a revenit asupra temei şi în alte ocazii, invitându-i mereu pe părinţi să se joace cu proprii copii. Pentru ce această atenţie specială rezervată jocului? Există o dimensiune ludică a existenţei? Vorbim despre asta cu teologul german Elmar Salmann, benedictin, timp de treizeci de ani profesor de teologie sistematică şi filozofie la Ateneul Pontifical „Sfântul Anselm” şi la Universitatea Pontificală Gregoriana. Astăzi, la 68 de ani, locuieşte în Germania la mănăstirea din Gerleve.

Cum să schiţăm categoria jocului?

„Aş vrea să mă folosesc de cinci imagini care ilustrează caracterul ludic al creaţiei, al existenţei, al vieţii spirituale. Începem cu Cartea Proverbelor: prima creatură a lui Dumnezeu este Înţelepciunea, care se joacă în faţa Lui copilăreşte şi pentru care lumea este o jucărie: «eu eram lângă el de încredere, preferată zi de zi, bucurându-mă înaintea lui tot timpul. Mă bucuram pe rotocolul pământului şi preferinţa mea erau fiii oamenilor» (Pr 8,30-31). Totul are origine acolo: în jocul liber dintre Dumnezeu şi creaţie, care se exprimă în figura feminină a Înţelepciunii.

A doua figură este cea a sfântului Francisc şi modul său de privi lumea cu alţi ochi, noul său sens al naşterii (să ne amintim de iesle, Greccio), al morţii şi al suferinţei (stigmatele). Şi între naştere şi moarte totul devine simbol şi vorbeşte în mod eliberator şi zvelt despre prezenţa lui Dumnezeu. Sfântul Francisc se pune în joc, se expune, gol; şi începe să-şi joace viaţa în faţa Lui: se lasă jonglat de Dumnezeu”.

Şi a treia figură?

„Este Iosif (despre care se citeşte în Cartea Genezei), aşa cum este relatat de Thomas Mann în romanul «Iosif şi fraţii săi». Mann a lucrat la această operă timp de 17 ani, din perioada faimei premiului Nobel, în timpul exilului în Elveţia până la viaţa din California. Mann însoţeşte şi contrabalansează naşterea seriozităţii ameninţătoare şi aproape necrofile a nazifascismului cu uşurătatea copilărească a figurii lui Iosif, care trece prin multe suferinţe şi totuşi are ceva ludic, uşor, umorist. În lumina acestei figuri, creaţia apare ca terenul de joc al lui Dumnezeu, cu mare contrarietate a îngerilor care comentează acid coborârile libere ale Domnului spre lume. Este ca şi cum creaţia ar fi un gând «de lux» al lui Dumnezeu, ceva dincolo de necesar, ceva liber, graţios. Şi ideea de Dumnezeu din partea omului (când Abraham şi Iosif pariază pe existenţa unui Dumnezeu unic) apare ca o aventură «de lux». Aşadar creaţia ca fantezie a lui Dumnezeu şi Dumnezeu ca fantezie a omului: şi lent aceste idei se adeveresc până la o economie care, întocmai, trăieşte din surplus.

O altă figură: Italo Calvino. În «Lecţii americane», vorbind despre uşurătate, afirmă că operaţiunea care trebuie făcută este aceea de a da jos greutăţile false de pe toate, de pe oraşe, de pe biografii, şi aşa să se salvgardeze greutatea specifică a oricărui lucru, şi eleganţa sa”.

Care este ultima imagine?

„Fotbalul: este o metaforă foarte frumoasă a existenţei noastre şi a figurilor pe care le-am prezentat, pentru că este un joc de neputincioşi, în care este interzisă folosirea părţii celei mai abile din noi, mâna. Privaţi de instrumentul cel mai virtuos, trebuie să înlocuim cu spontaneitatea jocului şi cu puţine reguli elementare: de aici se nasc multă fantezie şi colaborări inedite. De aceea fotbalul ca metaforă a intrării în joc şi a forţei slăbiciunii: probabil pentru aceasta este un sport aşa de popular la cei săraci.

Din această scurtă trecere în revistă se înţelege aşadar jocul ca metaforă a omului. Acest lucru desigur n-a scăpat nici Bisericii nici teologilor. Liturgia a îmbrăcat mereu şi caracterul de joc sacru, de distracţie în faţa lui Dumnezeu, cu cântarea: să ne gândim la figura lui David cu harpa, despre care vorbesc psalmii. Mulţi teologi, între care Maxim Mărturisitorul, Jürgen Moltmann, Hugo Rahner, au evidenţiat caracterul ludic al lumii în care fiecare este expus, trebuie să se pună în joc, să respecte regulile, să dezvolte spontaneitatea în cadrul acestor reguli pentru a ieşi după aceea într-o zi de pe acest teren şi a se încredinţa în alte mâini”.

În categoria jocului găseşte spaţiu şi umorismul?

„Da: umorismul zburdă între băltoaca vieţii şi cerul care se oglindeşte în această băltoacă, între vastitatea orizonturilor şi concreteţea omului şi a existenţei, arată micimea lucrurilor mari şi măreţia lucrurilor mici: acesta este umorismul sfânt, aşadar al perspectivei divine. Papa Francisc îi invită pe părinţi să se joace cu copiii pentru că jocul este calea cea mai adecvată pentru a-i introduce în mod uşor şi nu ameninţător în misterul lumii. Cei mici, jucându-se, învaţă – lent, ludic – meseria de a trăi şi misterul uşurătăţii. Şi sunt feriţi de acea atitudine a părinţilor care în germană se spune etwas tierisch ernst nehmen, care înseamnă: a lua ceva în serios în mod bestial. De fapt, când luăm lucrurile prea în serios ne prăbuşim sub nivelul umanului, ne reducem la nivelul bestiilor complet condiţionate de mediul lor. Trebuie evitat asta în numele libertăţii şi demnităţii omului. Jocul presupune şi este expresie a unui pact de încredere cu ceilalţi, cu lumea, cu Dumnezeu, care face posibilă o zvelteţe, o dezinvoltură, o cutezanţă care pun în şah această seriozitate bestială”.

Credeţi că cultura occidentală contemporană, dominată de cultul eficienţei, al productivităţii, al optimizării capacităţilor personale, este o piedică deosebită în calea jocului?

„Desigur. Astăzi prevalează o pedagogie eficientistă: totul este instrumentalizat în vederea unui ideal abstract de maturizare, de îmbunătăţire şi optimizare a abilităţilor personale. Spaţiile pentru joc se reduc în copilărie pentru că părinţii sunt obsedaţi de ideea eficienţei, de a face să fie rentabil timpul copiilor. Acest lucru este ucigător. Apoi adulţii, la rândul lor, compensează eficientismul cu atitudini ludice şi infantile care în realitate sunt caricaturi ale jocului: de exemplu, se îmbracă precum copiii sau participă sau privesc showuri care maimuţăresc nobleţea jocului sau practică sportul, dar în mod hiperserios. Nici în epoca noastră nu se poate renunţa la dimensiunea ludică, numai că adesea se pierd caracterul genuin şi autenticitatea sa”.

Cineva ar putea obiecta că prin aceste reflecţii despre joc nu se ţine cont de durere, de multele suferinţe care-l chinuiesc pe om.

„Pe de o parte trebuie spus că metafora jocului este una dintre metaforele care se pot propune cu privire la creaţie şi la raportul divino-uman. Este o metaforă neglijată, pentru aceasta trebuie scoasă în evidenţă; apoi trebuie contrabalansată cu alte metafore. Însă, pe de altă parte, trebuie subliniat că jocul are trăsătura uşurătăţii dar posedă şi o latură umbroasă, un caracter de agonie. A fi serios este parte integrantă a jocului, a pariului vieţii (şi pariul pascalian al unui sens ultim al vieţii are ceva ludic): devenim vulnerabili, ne expunem, goi (ca sfântul Francisc), şi putem pierde, putem muri. Aici reiese caracterul serios şi abisal al jocului, care are regulile sale şi cunoaşte şi un caracter de primejdie”.

Cum reiese dimensiunea ludică în Evanghelii?

„Cristina Campo, în cartea sa «Impardonabilii», afirma că în Isus există un zâmbet ascuns. Sunt de acord. Şi există şi un uşor umorism, o venă copilărească, ludică. Să ne gândim la predica de pe munte, când invită să privim florile câmpului spunând că nimeni, nici măcar regele Solomon cu toată gloria sa, nu se îmbracă precum ele: aici este ceva care invită, ceva acidulat, ceva dispreţuitor, ceva care ridică. Sau, să ne gândim la momentul când întreabă: «Ce faceţi aşa de deosebit când îi iubiţi numai pe prietenii voştri? Dar asta fac şi păgânii, voi aveţi o libertate şi o zvelteţe mai mari». Isus nu vrea să impună o lege, ci lărgeşte invitaţia harului. Seriozitatea bestială a vieţii se transformă într-un teren ludic mai amplu: aceasta este operaţiunea lui Isus în multe gesturi şi cuvinte. El a fost copil, adolescent, timp de treizeci de ani a trăit ca noi, n-a făcut numai meseria adultului reformator al religiei. Nu a pariat numai pe religie, ci a arătat spaţii şi hinterlanduri ample şi promiţătoare.

Una dintre regulile jocului lui Isus sună astfel: cine pierde câştigă («Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cine îşi va pierde viaţa pentru cauza mea, o va afla», Mt 16,25). Aceasta este regula abisală în care uşurătatea jocului şi seriozitatea sa dramatică se ating, se salută, se ridică şi strălucesc reciproc”.

(Teologul Salmann: „Cu jocul învăţăm meseria de a trăi”
De Cristina Uguccioni
După Vatican Insider, 11 iunie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: