Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Oportunitatea preţioasă de a reînnoi adeziunea personală la propria vocaţie de păzitori ai creaţiei

Posted by Paxlaur pe 01/09/2016

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei
1 septembrie 2016

„Să folosim milostivire faţă de casa noastră comună”

În unire cu fraţii şi surorile ortodocşi, şi cu adeziunea altor Biserici şi comunităţi creştine, Biserica Catolică celebrează astăzi anuala „Zi mondială de rugăciune pentru îngrijirea creaţiei”. Această zi vrea să ofere „fiecărui credincios şi comunităţilor oportunitatea preţioasă de a reînnoi adeziunea personală la propria vocaţie de păzitori ai creaţiei, înălţând către Dumnezeu mulţumirea pentru lucrarea minunată pe care el a încredinţat-o îngrijirii noastre, invocând ajutorul său pentru ocrotirea creaţiei şi milostivirea sa pentru păcatele comise împotriva lumii în care trăim”1.

Este foarte încurajator că preocuparea faţă de viitorul planetei noastre este împărtăşită de Biserici şi de comunităţile creştine împreună cu alte religii. De fapt, în ultimii ani, multe iniţiative au fost întreprinse de autorităţi religioase şi organizaţii pentru a sensibiliza mai mult opinia publică în privinţa pericolelor exploatării iresponsabile a planetei. Aş vrea să menţionez aici pe patriarhul Bartolomeu şi pe predecesorul său, Dimitrios, care mulţi ani s-au pronunţat constant împotriva păcatului de a aduce daune creaţiei, atrăgând atenţia asupra crizei morale şi spirituale care stă la baza problemelor mediului şi a degradării. Răspunzând la atenţia crescândă faţă de integritatea creaţiei, a Treia Adunare Ecumenică Europeană (Sibiu, 2007) propunea să se celebreze un „Timp pentru Creaţie” care să dureze cinci săptămâni între 1 septembrie (comemorarea ortodoxă a creaţiei divine) şi 4 octombrie (comemorarea lui Francisc de Assisi în Biserica catolică şi în câteva alte tradiţii occidentale). Din acel moment această iniţiativă, cu sprijinul Consiliului Mondial al Bisericilor, a inspirat multe activităţi ecumenice în diferite părţi ale lumii. Trebuie să fie şi motiv de bucurie faptul că în toată lumea iniţiative asemănătoare, care promovează dreptatea mediului, grija faţă de cei săraci şi angajarea responsabilă faţă de societate, fac ca să se întâlnească persoane, mai ales tineri, din diferite contexte religioase. Creştini şi necreştini, persoane de credinţă şi de bunăvoinţă, trebuie să fim uniţi în a demonstra milostivire faţă de casa noastră comună – pământul – şi a valoriza pe deplin lumea în care trăim ca loc de împărtăşire şi de comuniune.

1. Pământul strigă…

Cu acest mesaj, reînnoiesc dialogul cu fiecare persoană care locuieşte pe această planetă cu privire la suferinţele care-i chinuiesc pe săraci şi la devastarea mediului. Dumnezeu ne-a dăruit o grădină mănoasă, dar o transformăm într-o întindere poluată de „dărâmături, deşerturi şi mizerie” (Enciclica Laudato si’, 161). Nu putem să capitulăm sau să fim indiferenţi faţă de pierderea biodiversităţii şi faţă de distrugerea ecosistemelor, adesea provocate de comportamentele iresponsabile şi egoiste. „Din cauza noastră, mii de specii nu vor da glorie lui Dumnezeu cu existenţa lor nici nu ne vor putea comunica propriul mesaj. Nu avem dreptul” (ibid., 33).

Planeta continuă să se încălzească, în parte din cauza activităţii umane: anul 2015 a fost anul cel mai cald înregistrat vreodată şi probabil anul 2016 va fi şi mai mult. Asta provoacă secete, inundaţii, incendii şi evenimente meteorologice extreme tot mai grave. Schimbările climatice contribuie şi la criza sfâşietoare a migranţilor forţaţi. Săracii din lume, care sunt cei mai puţin responsabili de schimbările climatice, sunt cei mai vulnerabili şi deja le îndură efectele.

Aşa cum scoate în evidenţă ecologia integrală, fiinţele umane sunt profund legate unele cu altele şi cu creaţia în întregimea sa. Când maltratăm natura, maltratăm şi fiinţele umane. În acelaşi timp, fiecare creatură are propria valoare intrinsecă ce trebuie să fie respectată. Să ascultăm „atât strigătul pământului cât şi strigătul săracilor” (ibid., 49) şi să încercăm să înţelegem cu atenţie cum putem asigura un răspuns adecvat şi prompt.

2. …pentru că am păcătuit

Dumnezeu ne-a dăruit pământul pentru a-l cultiva şi a-l păzi (cf. Gen 2,15) cu respect şi echilibru. A-l cultiva „prea mult” – adică exploatându-l în manieră mioapă şi egoistă – şi a-l cultiva puţin este păcat.

Cu curaj iubitul patriarh ecumenic Bartolomeu a scos în evidenţă în mod repetat şi profetic păcatele noastre împotriva creaţiei: „Că fiinţele umane distrug diversitatea biologică în creaţia lui Dumnezeu; că fiinţele umane compromit integritatea pământului şi contribuie la schimbarea climatică, despuind pământul de pădurile sale naturale sau distrugând zonele sale umede; că fiinţele umane poluează apele, solul, aerul: toate acestea sunt păcate”. De fapt, „o crimă împotriva naturii este o crimă împotriva noastră şi un păcat împotriva lui Dumnezeu”2.

În faţa a ceea ce se întâmplă casei noastre, fie ca Jubileul Milostivirii să-i cheme pe credincioşii creştini „la o profundă convertire interioară” (Enciclica Laudato si’, 217), susţinută îndeosebi de sacramentul Pocăinţei. În acest An Jubiliar, să învăţăm să căutăm milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatele împotriva creaţiei pe care până acum n-am ştiut să le recunoaştem şi să le mărturisim; şi să ne angajăm să facem paşi concreţi pe drumul convertirii ecologice, care cere o conştientizare clară a responsabilităţii noastre faţă de noi înşine, de aproapele, de creaţie şi de Creator (cf. ibid,, 10; 229).

3. Examinarea conştiinţei şi căinţa

Primul pas pe acest drum este mereu o examinare a conştiinţei, care „implică recunoştinţă şi gratuitate, adică o recunoaştere a lumii ca dar primit de la iubirea Tatălui, care provoacă drept consecinţă dispoziţii gratuite de renunţare şi gesturi generoase […]. Implică şi conştiinţa iubitoare de a nu fi separaţi de celelalte creaturi, ci de a forma cu celelalte fiinţe din univers o minunată comuniune universală. Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară ci dinăuntru, recunoscând legăturile cu care Tatăl ne-a unit cu toate fiinţele” (ibid., 220).

Către acest Tatăl plin de milostivire şi de bunătate, care aşteaptă întoarcerea fiecăruia dintre fiii săi, putem să ne adresăm recunoscând păcatele noastre faţă de creaţie, faţă de săraci şi faţă de viitoarele generaţii. „În măsura în care noi toţi provocăm mici daune ecologice”, suntem chemaţi să recunoaştem „aportul nostru, mic sau mare, la desfigurarea şi la distrugerea mediului”3. Acesta este primul pas pe calea convertirii.

În anul 2000, şi el un An Jubiliar, predecesorul meu sfântul Ioan Paul al II-lea i-a invitat pe catolici să ceară iertare pentru intoleranţa religioasă trecută şi prezentă, precum şi pentru nedreptăţile comise faţă de evrei, femei, popoare indigene, imigraţi, săraci şi cei care trebuie să se nască. În acest Jubileu Extraordinar al Milostivirii invit pe fiecare să facă la fel. Ca indivizi, obişnuiţi de acum cu stiluri de viaţă induse fie de o cultură greşit înţeleasă a bunăstării fie de o „dorinţă dezordonată de a consuma mai mult decât ceea ce avem nevoie realmente” (ibid., 123), şi ca părtaşi ai unui sistem „care a impus logica profitului cu orice preţ, fără a se gândi la excluderea socială sau la distrugerea naturii”4, să ne căim de răul pe care-l facem casei noastră comune.

După o examinare serioasă a conştiinţei şi locuiţi de această căinţă, putem mărturisi păcatele noastre împotriva Creatorului, împotriva creaţiei, împotriva fraţilor noştri şi a surorilor noastre. „Catehismul Bisericii Catolice ne arată confesionalul ca un loc în care adevărul ne face liberi printr-o întâlnire”5. Ştim că „Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru”6, decât toate păcatele, inclusiv cele împotriva creaţiei. Le mărturisim pentru că suntem căiţi şi vrem să ne schimbăm. Şi harul milostiv al lui Dumnezeu pe care-l primim în Sacrament ne va ajuta să facem asta.

4. A schimba direcţia

Examinarea conştiinţei, căinţa şi mărturisirea la Tatăl bogat în milostivire conduc la o propunere fermă de schimbare a vieţii. Şi asta trebuie să se traducă în atitudini şi comportamente concrete mai respectuoase faţă de creaţie, ca de exemplu să facem o folosire atentă a plasticului şi a hârtiei, să nu risipim apa, mâncarea şi energia electrică, să diferenţiem gunoaiele, să tratăm cu grijă celelalte fiinţe vii, să utilizăm transportul public şi să împărtăşim unul şi acelaşi vehicul între mai multe persoane, şi aşa mai departe (cf. Enciclica Laudato si’, 211). Nu trebuie să credem că aceste eforturi sunt prea mici pentru a îmbunătăţi lumea. Aceste acţiuni „provoacă în sânul acestui pământ un bine care tinde mereu să se răspândească, uneori în mod invizibil” (ibid., 212) şi încurajează „un stil de viaţă profetic şi contemplativ, capabil să se bucure profund fără a fi obsedaţi de consum” (ibid., 222).

La fel propunerea de schimbare a vieţii trebuie să treacă prin modul în care contribuim la construirea culturii şi societăţii din care facem parte: de fapt „grija faţă de natură este parte a unui stil de viaţă care implică o capacitate de a trăi împreună şi de comuniune” (ibid., 228). Economia şi politica, societatea şi cultura nu pot să fie dominate de o mentalitate pe termen scurt şi de căutarea unei beneficiu financiar şi electoral imediat. În schimb ele trebuie să fie urgent reorientate spre binele comun, care cuprinde sustenabilitatea şi îngrijirea creaţiei.

Un caz concret este cel al „datoriei ecologice” între nordul şi sudul lumii (cf. ibid., 51-52). Restituirea sa ar cere să se aibă grijă de mediul din ţările mai sărace, furnizându-le resurse financiare şi asistenţă tehnică pentru a le ajuta să gestioneze consecinţele schimbărilor climatice şi să promoveze dezvoltarea sustenabilă.

Ocrotirea casei comune cere un consens politic crescând. În acest sens, este motiv de satisfacţie că în septembrie 2015 ţările din lume au adoptat Obiectivele de Dezvoltare Sustenabilă şi că, în decembrie 2015 au aprobat Acordul de la Paris despre schimbările climatice, care îşi propune obiectivul angajant dar fundamental de a respecta angajamentele care s-au asumat, în timp ce firmele trebuie să-şi facă partea lor în mod responsabil şi cetăţenilor le revine să ceară ca să se întâmple asta, ba chiar să se tindă la obiective tot mai ambiţioase.

Apoi a schimba direcţia constă în „a respecta cu scrupulozitate porunca originară de a feri creaţia de orice rău, fie pentru binele nostru fie pentru binele celorlalte fiinţe umane”7. O întrebare ne poate ajuta să nu pierdem din vedere obiectivul: „Ce tip de lume dorim să transmitem celor care vor veni după noi, copiilor pe care-i creştem?” (Enciclica Laudato si’, 160).

5. O nouă faptă de milostenie

„Nimic nu uneşte mai mult cu Dumnezeu ca o faptă de milostenie – fie că e vorba despre milostivirea cu care Domnul ne iartă păcatele noastre, fie că e vorba de harul pe care ni-l dă pentru a practica faptele de milostenie în numele său”8.

Parafrazându-l pe sfântul Iacob, „milostivirea fără fapte este moartă în ea însăşi. […] Din cauza schimbărilor din lumea noastră globalizată, unele sărăcii materiale şi spirituale s-au înmulţit: deci să dăm spaţiu fanteziei carităţii pentru a găsi noi modalităţi operative. În acest mod calea milostivirii va deveni tot mai concretă”9.

Viaţa creştină include practicarea tradiţionalelor fapte de milostenie trupească şi sufletească10. „De obicei ne gândim la faptele de milostenie una câte una, şi pentru că sunt legate de o operă: spitale pentru bolnavi, mese pentru cei înfometaţi, hanuri pentru cei care sunt pe stradă, şcoli pentru cei care au nevoie de instruire, confesionalul şi direcţiunea spirituală pentru cel care are nevoie de sfat şi de iertare… Dar dacă le privim împreună, mesajul este că obiectul milostivirii este viaţa umană însăşi în totalitatea sa”11.

Desigur viaţa umană însăşi în totalitatea sa cuprinde îngrijirea casei comune. Deci, îmi permit să propun o completare la cele două liste tradiţionale de şapte fapte de milostenie, adăugând la fiecare îngrijirea casei comune.

Ca faptă de milostenie sufletească, îngrijirea casei comune cere „contemplarea recunoscătoare a lumii” (Enciclica Laudato si’, 214) care „ne permite să descoperim prin fiecare lucru vreo învăţătură pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice” (ibid., 85). Ca faptă de milostenie trupească, îngrijirea casei comune cere „simple gesturi zilnice în care frângem logica violenţei, a exploatării, a egoismului […] şi se manifestă în toate acţiunile care încearcă să construiască o lume mai bune” (ibid., 230-231).

6. În concluzie, să ne rugăm

În pofida păcatelor noastre şi a provocărilor înspăimântătoare pe care le avem în faţa noastră, să nu pierdem niciodată speranţa: „Creatorul nu ne abandonează, nu dă înapoi niciodată în proiectul său de iubire, nu se căieşte că ne-a creat […] pentru că s-a unit definitiv cu pământul nostru şi iubirea sa ne conduce mereu să găsim noi drumuri” (ibid., 13; 245). Îndeosebi la 1 septembrie, şi apoi tot restul anului să ne rugăm:

„O, Dumnezeu al săracilor,
ajută-ne să-i răscumpărăm pe cei abandonaţi
şi pe cei uitaţi de pe acest pământ
care atât de mult valorează în ochii tăi. […]
O, Dumnezeu al iubirii, arată-ne locul nostru în această lume
ca instrumente ale afectului tău faţă de toate fiinţele de pe acest pământ” (ibid., 246).
O, Dumnezeu al milostivirii, dă-ne să primim iertarea ta
şi să transmitem milostivirea ta în toată casa noastră comună.
Lăudat să fii.
Amin.

Din Vatican, 1 septembrie 2016

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
1 Scrisoare pentru instituirea „Zilei mondiale de rugăciune pentru îngrijirea creaţiei”, 6 august 2015.
2 Discurs la Santa Barbara, California (8 noiembrie 1997).
3 Bartolomeu I, Mesaj pentru Ziua de rugăciune pentru salvgardarea creaţiei (1 septembrie 2012).
4 Discurs, a II-a Întâlnire Mondială a Mişcărilor Populare, Santa Cruz de la Sierra (Bolivia), 9 iulie 2015.
5 A treia meditaţie, Reculegere spirituală cu ocazia Jubileului Preoţilor, Bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor”, 2 iunie 2016.
6 Audienţă, 30 martie 2016.
7 Bartolomeu I, Mesaj pentru Ziua de rugăciune pentru salvgardarea creaţiei (1 septembrie 1997).
8 Prima meditaţie, Reculegere spirituală cu ocazia Jubileului Preoţilor, Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”, 2 iunie 2016.
9 Audienţă, 30 iunie 2016.
10 Cele de milostenie trupească sunt: a da de mâncare celor înfometaţi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a găzdui pe pelerini; a vizita pe cei bolnavi; a vizita pe cei închişi; a îngropa pe cei morţi. Cele de milostenie sufletească sunt: a sfătui pe cei în îndoială; a învăţa pe cei neştiutori; a avertiza pe păcătoşi; a mângâia pe cei mâhniţi; a ierta ofensele; a suporta cu răbdare nedreptatea; a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.
11 A treia meditaţie, Reculegere spirituală cu ocazia Jubileului Preoţilor, Bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor”, 2 iunie 2016.

http://www.ercis.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: